În urmă cu doar câteva zile, într-una dintre serile de Sucot, un domn care vine adesea la rugăciunile de la Templul Coral m-a tras deoparte şi mi-a împărtăşit o poveste, pare-se (am aflat ulterior) atribuită Gaonului din Vilna.

Se spune că trei rabini stăteau de vorbă unul cu altul şi încercau să răspundă la o întrebare care se dovedea deosebit de dificilă: Care este cea mai grea sărbătoare evreiască? „Pesah-ul.”, a răspuns primul, „Există atâtea restricţii, trebuie să cureţi întreaga casă, nu ai voie să mânânci aproape nimic…”

„Ba Yom Kipur este cea mai grea”, a intervenit al doilea. „Trebuie să posteşti o zi întreagă, nu poţi să faci nimic, rugăciunea este lungă, trebuie să stai în picioare mult timp…”

„Cea mai grea sărbătoare este Sucot-ul”, a dat răspunsul al treilea. „Sucot?”, s-au mirat ceilalţi. „Ce este atât de greu de Sucot?” „E cel mai greu”, a insistat al treilea rabin, „pentru că trebuie să fii bucuros timp de opt zile la rând!”

Sucot şi continuarea sa Şmini Aţeret/Simhat Tora sunt într-adevăr sărbătorile iudaice numite Zman Simhateinu – Vremea Bucuriei Noastre. Scuturăm lulav-ul, locuim în suca, dansăm cu Tora… Suntem bucuroşi prin intermediul atâtor ritualuri. Dar iată că vine şi o vreme când bucuria pare pusă deoparte – momentul pe care îl marcăm acum, Izkor.

Îmi spunea soţia mea Livia aseară: „Cel mai fericit moment al meu la sinagogă atunci când eram mică era acela de Izkor. Era momentul când mă bucuram cu adevărat, pentru că aveam un motiv să nu rămân, pentru că ambii părinţi îmi erau în viaţă. Acum spun Izkor după tata…”

Momentul pe care îl marcăm acum este acela când rememorăm părinţi, copii, fraţi, surori, soţi sau soţii. Ne gândim acum poate că bucuria de opt zile este suspendată, sau chiar dată uitării, pentru că ni se pare că ea nu este „în ton” cu memoria celor pe care îi pomenim. Însă de fapt, oricât ar părea de paradoxal, momentul de Izkor este unul al bucuriei.

Daţi-mi voie să vă spun o poveste… Se spune că un rege a dat odată o petrecere uimitoare, o petrecere de şapte zile, şi a invitat la ea pe toţi oamenii din regatul său. De la vlădică până la opincă, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, înţelepţi şi oameni simpli – supuşii regelui au mâncat, au băut şi s-au veselit zile în şir. Însă cele şapte zile de petrecere au trecut într-un final şi a venit şi momentul despărţirii… Oamenii au început să îşi strângă lucrurile şi se pregăteau de plecare. Iar regele i-a tras deoparte pe cei mai buni prieteni ai săi şi le-a spus: „După ce pleacă toţi ceilalţi, voi mai rămâneţi puţin.” Când toţi supuşii au fost departe, regele şi-a rugat prietenii: „Îmi sunteţi atât de dragi că nu mă pot despărţi de voi. Rămâneţi aşadar cu mine încă o zi, a opta zi a încheierii, rămâneţi cu mine de Şmini Aţeret şi apoi veţi merge pe drumul vostru.”

De Şmini Aţeret, astăzi adică, toţi suntem prietenii Regelui. Dumnezeu ne roagă să mai rămânem încă puţin, la final de Sucot, pentru a petrece în compania Lui încă nişte ceasuri… Iar noi, la rândul nostru, vorbim cu cei apropriaţi nouă şi îi rugăm să vină alături de noi, pentru a sta şi ei la masa Regelui.

Atunci când rostim Izkor, sufletele celor pe care i-am iubit şi îi iubim încă se strâng în jurul nostru şi ne vorbesc despre toate momentele pe care le-am petrecut împreună. „Izkoir Elokim” – şi ne aducem aminte de chipul unei rude. „Es nişmas” – şi portretul printre contur. Iar apoi rostim un nume şi inimile ni se umplu de vorbe şi gânduri şi amintiri. Pentru o clipă sau poate mai multe, mulţi dintre noi varsă lacrimi. Lacrimi de durere a despărţirii şi dorului sau lacrimi de bucurie a faptului că, într-un fel, acum ne reîntâlnim. Pentru un moment, parcă acei chemaţi sunt aici şi sărbătoresc împreună cu noi.

Desigur, ne doare că i-am pierdut. Pe unii i-am pierdut chiar în ipostaze atât de cumplite încât ne e teamă să ne gândim la ele. Însă în final, amintirile biruie, răzbat către suprafaţă şi ne gândim.

Ne e greu să ne bucurăm la Izkor. Am vrea să putem ieşi şi noi din sinagogă, sau poate, mai bine, să nu trebuie nimeni să rămână înăuntru, să nu aibă nimeni de rostit Izkor… Dar viaţa are şi bucurii şi tristeţi.

Să ne gândim acum, măcar pentru câteva clipe înainte de Izkor, la un cuvânt frumos pe care l-am schimbat cu cel sau cea pe care o amintim astăzi. Să ne gândim la un lucru bun pe care l-am învăţat de la ei, la un moment aparte, la o strângere de mână sau un sărut, la un zâmbet sau o floare… Să ne gândim la ce au însemnat ei în viaţa noastră şi să ne bucurăm pentru că le putem aduce sufletele alături de ale noastre măcar de câteva ori pe an. Să ne bucurăm pentru tot ceea ce ne-au dat şi pentru că avem astăzi încă o ocazie de a le spune cât de mult i-am iubit. Şi să Îl rugăm pe Dumnezeul Atotputernic să le aibă sufletele în pază, acum şi după ce ele vor părăsi acest locaş sfânt, să le aibă în pază etern, în cerurile Sale cele înalte…

Izkor.

Share This