Cu zece ani în urmă, de Erev Iom Kipur 5761, conduceam pe ultimul drum în această lume un om drag. Un om pe care am avut plăcerea şi onoarea să îl cunosc mult prea puţin, mult prea „pe fugă”, şi de care m-au legat mult prea sumare amintiri. Doar 3 ani, poate chiar mai puţin, ne‑am cunoscut, iar apoi el a plecat şi eu am rămas să îmi aduc aminte…

„Izkor Elokim et nişmato” – „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sufletul lui”, căci Tu l-ai cunoscut mai bine decât mine. Adu-Ţi aminte de cine a fost, de cine ar fi fost în continuare dacă nu Ţi s-ar fi alăturat încă tânăr, adu-Ţi aminte de calităţile şi neajunsurile lui, adu-Ţi aminte că a fost iubit în lumea aceasta şi adu-Ţi aminte de cei care l-au iubit.

În urmă cu zece ani, de Erev Iom Kipur 5761, am stat pe jos, doar pentru câteva minute lungi şi dificile, alături de cea care avea să îmi devină soţie trei ani mai târziu, de Livia, care îşi plângea tatăl. Solomon Vaimberg, socrul meu, s-a stins din lumea noastră şi şi-a aprins lumina în Lumea cea Veşnică în luna octombrie a anului 2000. Nu a fost lângă noi când ne-am căsătorit în 2003, însă a fost cu noi… Nu a fost lângă noi să îşi vadă nepoţii născându-se şi crescând, pe Shiri şi Ariel jucându-se şi glumind şi dându-ne de furcă la mâncare… Dar a zâmbit – ştiu sigur – din ceruri, când Shiri încurca engleza cu ebraica şi cu româna spunând inocent: „Hine Two Pisicas!” A fost cu noi, alături, deşi nu era Izkor, când Ariel a făcut primii paşi… Şi este cu noi şi astăzi, pentru că îi rostim numele şi Îl rugăm pe Dumnezeu să-l aibe în pază. Pe Solo l-am iubit şi ne-a iubit. Îl iubim încă şi el ne iubeşte încă, întotdeauna, din cerurile unde se află acum…

* * *

Momentele de Izkor sunt, pentru mulţi, momente de dulceaţă şi amărăciune. Dulceaţă – pentru că aducem înapoi în conştient, pentru câteva clipe măcar, oameni care ne-au afectat şi ne-au inspirat viaţa. Amărăciune – pentru că ştim că acei oameni nu vor mai merge alături de noi în această lume niciodată. Vom merge noi la ei, atunci când ne va sosi timpul, şi vom încerca să ajungem acolo cu capul sus şi să nu ne fie ruşine de ce am făcut în lumea aceasta. Am primit de la oamenii aceştia tot ceea ce ştim şi ne aducem aminte de momente de zâmbet şi de dureri petrecute împreună.

Izkor este momentul în care iubirea noastră prinde aripi. Ne dor toţi oamenii pe care îi pomenim, pentru că îi iubim. Plângem după momentele prea scurte petrecute alături de ei, pentru că am iubit acele momente. Chiar dacă am suferit împreună cu acei oameni, chiar dacă am avut cu ei conversaţii dificile, chiar dacă poate ne-au rănit uneori, dragostea noastră pentru ei şi pentru timpul când erau fizic alături de noi este nemărginită. Cu tot ce au făcut, bune şi rele, în viaţa lor, cei pe care îi amintim astăzi sunt oamenii care ne ţin în viaţă, prin dragostea şi preţuirea ce le‑o purtăm. Din dragostea lor ne-am născut, şi din dragoste pentru ei revenim astăzi aici…

În urmă cu ani, Geo Bogza scria într-o poezie:

Orice om pe care nu pot să-l iubesc

înseamnă pentru mine un prilej de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, voi muri.

Voi care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi.

Toţi cei pe care îi pomenim la Izkor ne ajută să fim noi înşine şi ne ajută de fapt să trăim. De Iom Kipur, atunci când încercăm noi înşine să începem o viaţă mai bună, atunci când aproape devenim îngeri şi când porţile rugăciunii şi reîntoarcerii sunt larg deschise – de Iom Kipur trăim prin dragoste. Prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi prin dragostea noastră pentru cei care ne-au ajutat să fim oameni.

„Im avonot tişmor I.a, A.donai mi iaamod?”„Dacă Tu ai reţine păcatele, Doamne, cine ar putea exista?”, ne întrebăm unul pe altul de Iom Kipur. „Haşiveinu, A.donai elecha ve’naşuva, hadeş iameinu kekedem.”„Adu-ne, Doamne, înapoi la Tine şi ne vom întoarce, reînnoieşte zilele noastre precum la început”, continuăm în altă rugăciune. Pentru că avem nevoie de Tine, Doamne… Pentru că ne iubeşti, Doamne, uită de greşelile noastre şi lasă-ne să Îţi fim apropiaţi. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei care erau mai buni decât noi, mai înţelepţi, mai drepţi şi mai frumoşi, de cei care ne-au fost părinţi şi bunici, de dragii noştri care se roagă astăzi alături de noi. „Lemaanam im lo lemaaneinu”, din dragoste pentru ei, dacă noi nu merităm tot atâta dragoste – din iubirea Ta fără de margini şi pentru că noi ne oprim şi ne aducem aminte… Baavur ze, de aceea, dă‑ne, Doamne, odihnă de la greutăţi şi necazuri, aşa cum dai odihnă celor din Lumea Ta cea Veşnică.

De Iom Kipur, aproape îngeri, intrăm pe porţile cele mari ale Împărăţiei Cereşti, şi ne îmbrăţisăm cu sufletele dragilor noştri. Poate de aceea este această zi atât de mare şi sfântă, pentru că în ea iubirile noastre se reînnoadă… La Neila, diseară, atunci când ne vom primi cu toţii semnăturile pentru încă un an, momentul de acum, de la Izkor, va conta mai mult ca oricând. Căci prin efortul de memorie pe care îl facem acum şi prin lacrimile pe care le vărsăm, învăţăm de la cei pe care îi amintim un lucru în plus despre Lumea lui Dumnezeu. Învăţăm ceva despre „cifrul” porţilor cerurilor, învăţăm să le deschidem mai uşor, pentru că dragii noştri ar vrea să putem întotdeauna, nu doar de Iom Kipur şi de Izkor, să vorbim şi să râdem împreună cu ei. Şi de aceea, pentru că ei sunt acolo şi noi aici, pentru că ei ştiu mai bine de ce anume avem nevoie – iubiţii noştri ne învaţă cum să ne „acordăm” sufletele să prindă frecvenţa Radio Olam Haba, frecvenţa comunicării noastre eterne şi nelimitate cu Creatorul tuturor lucrurilor.

„Când nu voi mai putea iubi pe nimeni, voi muri”, spunea Geo Bogza. Când nu vom mai fi îndrăgostiţi, când nu vom mai simţi durere şi tristeţe pentru cei care nu mai sunt, când nu vom mai păstra momentele de Izkor ca sfinte în inimile noastre – atunci nu vom mai fi. Dar cât timp această dragoste există, existăm şi noi.

* * *

Te iubesc, Solo. Te iubesc, bunica mea Nac. Te iubesc, bunicule Sasha. Vă iubesc pe toţi şi de aceea exist. Vă iubesc mai mult decât pot spune, mai mult decât pot plânge, mai mult decât pot înţelege… Chiar dacă ne despart în această lume 10 ani – sau poate zeci de ani sau poate clipe – vă iubesc necondiţionat şi nemărginit, pentru că ştiu că numai prin dragoste pot trăi. Şi, zi de zi, vreau să fiu asemenea vouă, să merit dragostea altora, să le dau şi lor ocazia să mă iubească, pentru ca şi ei să poată trăi. Iar când voi merge şi eu în părticica mea de Lume Viitoare, zâmbesc la gândul că voi avea urmaşi care să mă iubească şi care să mă pomenească. Zâmbesc pentru că atunci voi fi ştiind şi eu să le dau „chei” şi „cifruri” către dragostea lui Dumnezeu, pentru ca roata vieţii şi a morţii să fie etern în mişcare.

Izkor.

Share This