Ieri seară a fost o seară magnifică. Am învăţat Tora, ne-am distrat, am cântat. Şavuot în toată regula! Şi dacă ieri am îmbrăcat hainele autentice şi serioase ale rabinului, citând surse din Talmud şi Midraş, îmi voi permite acum să citez altfel de cărţi, altfel de autori şi să vă invit să învăţăm împreună şi din acestea…
Am fost întrebat de multe ori care este cartea mea favorită. Niciodată nu am putut să dau un răspuns aşa cum ar fi trebuit poate. Şi cred că nu pentru că am citit prea multe cărţi şi că nu pot alege, ci poate tocmai dimpotrivă, pentru că am citit prea puţine şi nu am de unde alege… Există însă o carte care îmi este aproape de suflet, o carte pentru copii pe care eu am descoperit‑o ca adult şi pe care chiar şi astăzi o recitesc, iar şi iar, pentru că a fost scrisă uimitor de bine. O carte care are în ea atâta înţelepciune, şi umor, şi bucurie de a trăi, şi dulceaţă, şi amărăciune, şi aventură, şi prietenie, şi suferinţă… Cam tot ce are în ea şi o viaţă de om…
Puteţi să-mi spuneţi că sunt un rabin atipic, că sunt straniu şi că „nu se face”, sau puteţi să vă întrebaţi de ce aleg din toate mesajele pe care vi le puteam oferi acum să vorbesc tocmai despre această carte. Am învăţat ceva din ea şi m-a mişcat, de aceea. Şi vă vorbesc acum din inimă, pentru că este un moment în care vorbe din inimă am venit să spunem şi să ascultăm…
Cartea despre care vă vorbesc se numeşte Harry Potter şi este un bestseller internaţional al ultimilor ani. L-am citit pe Harry până la final, până la rândul de încheiere, şi mi-am dat seama cât poate fi de reală povestea lui. O poveste a unui vrăjitor care îşi pierde ambii părinţi la vârsta de un an. O viaţă marcată de moarte, în ultimă instanţă. O poveste a unei lupte – în lumea magică, ce-i drept – a unei lupte însă pentru a trăi, pentru a îi ajuta pe prieteni să trăiască, o luptă pentru ca totul să se termine aşa cum ne dorim, cu binele învingând răul şi – de ce nu – cu „prinţul căsătorindu-se cu fata”… Însă nu obţinem totul în viaţă, nu-i aşa? Atât de magică şi ezoterică precum pare, atât de copilărească precum o pot descrie doar câteva cuvinte, povestea lui Harry din cartea lui J.K. Rowling este de fapt una reală şi fără ocolişuri despre viaţa fiecăruia.
Pe 21 iulie 2007, tot într-un Şabat, atunci când am deschis pentru prima dată ultimul volum, al şaptelea, al cărţii, atunci când aşteptam alături de zeci de milioane de fani din întreaga lume să aflu finalul poveştii lui Harry, am rămas uimit de un citat, un fel de motto, oferit de autoare pe una din primele pagini:
Moartea nu face decât să traverseze lumea, aşa cum doi prieteni trec mările; trăiesc veşnic unul în inima celuilalt. Aceia care iubesc şi trăiesc etern trebuie să‑şi fie mereu prezenţi unul altuia. Legătura lor, oglindită în acest pocal divin, este liberă şi pură. Aceasta este alinarea pe care o aduce prietenia, căci, chiar şi atunci când prietenii dispar, legătura şi afecţiunea lor este, în sensul cel mai bun, mereu prezentă şi nemuritoare. – William Penn
Sunt de fapt cuvintele lui William Penn (1644 – 1718), un mare suporter al creării Statelor Unite ale Americii, în culegerea sa de reflecţii şi maxime „More Fruits of Solitude” („Fructe ale Singurătăţii”). Cât de adevărate, cât de actuale, chiar la 300 de ani de când autorul lor nu mai merge pe acest pământ…
Uitaţi-vă chiar acum, în jurul vostru! Nimeni din cei pe care îi amintim nu mai sunt cu noi aici. Părinţi, fraţi, copii, prieteni – cu toţii sunt în Lumea cea Veşnică, căci de aceea am venit aici pentru a-i pomeni. Şi totuşi, aşa cum spunea şi William Penn, „chiar atunci când prietenii dispar, legătura şi afecţiunea lor este mereu prezentă şi nemuritoare”.
„Izkor Elokim et nishmatam” – adu-ţi aminte, Doamne, de sufletele lor, a celor pe care îi iubim… Asta am venit să spunem astăzi. Însă pentru a Îi putea cere lui Dumnezeu aşa ceva, noi înşine trebuie să ne aducem aminte. Noi înşine trebuie să ne gândim la viaţă şi la moarte, la suferinţă şi bucurie, la tot ce am împărţit în această lume cu cei care ne-au fost odată aproape. Pentru a putea invoca puterea aceea divină a rugăciunii de Izkor, trebuie noi înşine să devenim un pic vulnerabili, să ne amintim de propria noastră efemeritate şi de prieteniile, în cel mai bun sens pe care îl poate avea acest cuvânt, care ne fac să înfruntăm veacurile…
Ceva din bunicul acela de care ne aducem aminte astăzi trăieşte în noi. Ceva din soţul cu care am împărţit o viaţă de om ne-a marcat. Ceva din prietena din copilărie sau sora sau mama pe care am pierdut-o prea curând şi prea crud, ceva există în inima noastră. Aşa cum doi prieteni trec mările…
* * *
De fapt, am venit astăzi la sinagogă pentru că este Şavuot, Sărbătoarea Primirii Torei. În urmă cu 3321 de ani, pe un munte singuratic care nici măcar nu ştim unde se află, într-o zi de început de lună Sivan care nici măcar ea nu este foarte bine precizată, Dumnezeu a hotărât că trebuie să primim un cadou: Tora. Atunci, stră-stră-stră-stră-stră-…-bunici de-ai noştri, pe care nu i-am cunoscut personal, pe care nu îi amintim la Izkor, pentru care nu aprindem lumânări pentru că nu ştim cine sunt, au fost acolo, la Muntele Sinai şi au auzit din gura lui Dumnezeu Cele Zece Porunci. Atunci şi acolo, poporul evreu a învăţat să trăiască. A primit legi, a primit un rost, a primit un nume şi un destin. Acolo şi atunci, ni s-a spus că dacă vrem să nu murim niciodată, dacă vrem să fim eterni, dacă vrem să râdem înaintea celor care ne vor şterşi din cărţi, avem o singură posibilitate: să trăim cu Tora în suflet şi să o dăm mai departe. Mesajul acela de a fi buni, de a nu ucide, de a nu fura, de a fi mândri de cine suntem, de a ne ruga, de a ne respecta tradiţiile, de a cinsti Tora, de a ne ocroti aproapele – aceasta a fost viaţa noastră de atunci şi până azi.
Când vă aduceţi aminte astăzi de o bunică sau un părinte sau un frate, nu-i aşa că toată bunătatea şi mândria de a fi evreu, toată inima sa largă şi bucuria de a trăi alături de poporul tău – nu-i aşa că toate revin iar şi redevin aievea? Şlomo, Feige, Rivka, Moişe, poate Kolman sau Iţhok, poate Sura sau Meir – nu-i aşa că toţi vorbesc acum, aici în sinagoga noastră, nu-i aşa că vorbesc prin noi şi prin ceea ce ne-au transmis? Nu-i aşa că bunicul sau fratele „trăiesc veşnic în inima noastră”, aşa cum ne spunea odată William Penn? Pentru că ne-au fost prieteni, de aceea trăiesc astăzi. Pentru că i-am iubit, pentru că ne-au iubit, pentru că despărţirea este grea şi pentru că ne e dor.
De patru ori pe an, la Izkor, redevenim magicieni, vrăjitori asemenea lui Harry Potter, încercând să facem ceea ce nimeni nu poate de fapt face vreodată pe de-a-ntregul: să îi aducem înapoi pe cei dragi care nu mai sunt. Nu ne stă în puteri, însă pentru câteva clipe tot ne reuşeşte… Şi prin ceea ce facem, viaţa noastră devine şi ea o oglindă în care se poate reflecta viaţa lor. Pentru că ei ne-au fost prieteni, ne-au iubit şi ne-au mângâiat, pentru că ne-au dat sfaturi bune şi ne-au fost alături. Pentru că nu vrem să îi lăsăm să fie uitaţi. Pentru că ei trăiesc în noi, colindă din nou lumea în noi, suferă şi se bucură în noi. Fără baghete magice şi fără trucuri, noi, urmaşii lor, continuăm să le rămânem prieteni, de dincolo de moarte.
* * *
M-am regăsit întodeauna în povestea lui Harry Potter. La fel cum m-am regăsit şi în Povestea Primirii Torei. Desigur, le’havdil, nu vreau şi nici nu aş putea să o compar pe una cu cealaltă. Una este scrisă de o autoare engleză de literatură pentru copii, iar cealaltă de către Dumnezeu Însuşi pentru întreaga omenire, în cea mai sfântă Carte pe care o avem. Însă din orice se poate învăţa… Iar eu am ales să învăţ o lecţie despre viaţă şi dragoste dintr-o carte pentru copii.
În lumea magică a lui Harry, totul este posibil cu o simplă mişcare de baghetă şi câteva cuvinte rostite meşteşugit. Totul, în afară de un singur lucru: nici chiar acolo, în lumea magiei, nimeni nu îi poate învia pe morţi! Pentru Harry, la fel ca şi pentru noi astăzi, părinţii pe care i‑a pierdut când avea numai un an sunt într-o altă lume, acolo de unde nimeni nu îi mai poate înapoia pe pământ. Îi vede în oglinzi magice, îi vede în amintiri şi vise, însă niciodată nu îi va mai îmbrăţişa şi săruta, niciodată nu îl vor mai mângâia şi strânge la piept…
Timp de şapte volume însă şi timp de o viaţă întreagă părinţii lui – ca şi părinţii noştri – trăiesc în suflet!
* * *
Nu ştiu dacă vă veţi gândi la poveşti pentru copii în minutele care urmează. Nu cred că dorul pentru fiecare dintre cei dragi pe care îi amintim se poate ostoi – fie chiar şi pentru câteva momente – aici în Sinagoga Mare din Bucureşti, la Izkor în ziua de Şavuot 5769. Ceea ce însă ştiu sigur este că aceasta e singura noastră şansă, aici şi împreună, de a ne rememora iubirile, de a ne retrăi dorurile, de a ne onora tradiţiile şi de a ne înţelege efemeritatea.
„Aceia care iubesc şi trăiesc etern trebuie să-şi fie mereu prezenţi unul altuia”, spunea cu 300 de ani în urmă William Penn. Haideţi aşadar să ne aducem aminte de sufletele celor dragi ai noştri, haideţi să le fim alături încă o dată şi haideţi să ne rugăm împreună lui Dumnezeu ca dragostea noastră să nu se termine niciodată…
Izkor.
Opinii recente