Atunci cand personalitati ale lumii se intalnesc la nivel inalt, dialogul care are loc este de obicei extraordinar, majestuos. Se discuta probleme arzatoare ale vietii politice si economice, se hotaraste soarta natiunilor, se creeaza viitorul…

Insa atunci cand, in pericopa acestei saptamani, Iaacov, patriarhul poporului evreu, si Faraonul Egiptului se intalnesc, dialogul care are loc intre ei pare banal si fara prea multa logica…

Iosef a adus pe tatal sau Iaacov si l-a infatisat inaintea lui Faraon. Si Iaacov l-a binecuvantat pe Faraon. Faraon a intrebat pe Iaacov: “Care este numarul zilelor anilor vietii tale?” Iaacov i-a raspuns lui Faraon: “Zilele anilor peregrinarilor mele sunt o suta treizeci de ani. Zilele anilor vietii mele au fost putine la numar si rele si nu au atins zilele anilor vietii parintilor mei, in timpul peregrinarilor lor.” Iaacov a binecuvantat pe Faraon si a iesit dinaintea lui Faraon. (Geneza 47:7-10)

O intrebare care aparent nu are nici un rost (“Cati ani ai?”) si un raspuns criptic si innegurat, incadrat de doua binecuvantari este tot ce aflam de la versetele Torei. Oare ce intreaba de fapt Faraonul, oare ce raspunde de fapt Iaacov? Unde este “stralucirea” si fastul intalnirilor dintre lideri? Unde sunt invatamintele pe care le tragem aproape invariabil din fiecare verset al Torei?

Mai multi comentatori incearca sa explice acest episod si sa ne arate de ce cuvintele care au fost spuse sunt atat de importante…

Sa incepem cu intrebarea Faraonului… De ce tocmai aceasta intrebare? Oare nu exista nimic mai important de discutat, oare nu exista nici un alt “deschizator de discutie”? Exista un midrash care leaga intrebarea Faraonului de raspunsul lui Iaacov si face totodata un calcul uimitor. Midrashul explica faptul ca la momentul in care a ajuns in fata lui Faraon, Iaacov, desi in varsta de o suta treizeci de ani, arata foarte imbatranit pentru varsta sa. Desigur, o suta treizeci de ani in vremurile noastre ar justifica fara indoiala “batranetea” lui Iaacov… Insa tatal sau, Itzhak, a trait pana la o suta optzeci de ani, iar in raspunsul sau Iaacov spune ca “zilele vietii mele nu au atins zilele vietii parintilor mei.”

O alta intrebare este ridicata de mai multi comentatori: Cum stia Iaacov ca nu va trai mai mult decat tatal sau? In fond, Iaacov nu urma sa moara in fata lui Faraon, asa ca putea foarte bine sa traiasca inca cincizeci de ani si sa isi depaseasca tatal ca varsta…

Raspunsul la aceasta intrebare si “cheia” intregului episod pot fi gasite insa in cuvintele lui Iaacov: “Zilele anilor peregrinarilor mele sunt o suta treizeci de ani. Zilele anilor vietii mele au fost putine la numar si rele…” Iaacov este, cel putin dupa cum se descrie, un om invins! Pe Iaacov, chiar cu cincizeci de ani inainte de varsta la care a ajuns parintele sau, viata l-a biruit… El isi descrie anii in aceasta lume ca “ani de peregrinare” si mentioneaza ca anii cu adevarat “ai vietii” sunt “putini si rai”. Oare Iaacov isi deplange existenta in aceasta lume ?!?

Daca ar fi sa ii privim viata de la un capat la celalalt, am intelege ce il macina pe Iaacov… Despartit de parinti, fugind de fratele care ii dorea moartea, inselat de unchiul sau, fortat sa se casatoreasca cu o femeie pe care nu o iubea in mod special si neputand sa isi traiasca (vreme de sapte ani) viata alaturi de aleasa inimii, obligat mai apoi sa lupte cu un inger si (desi invingator) iesind schiopatand din aceasta intalnire, Iaacov este greu incercat pe tot parcursul vietii sale… Iar despartirea, timp de douazeci de ani, de Iosef si posibilitatea, aparent atat de reala, de a-si pierde inca un fiu, pe Beniamin, contribuie la cum arata si cum se simte Iaacov acum… Si ar mai fi si profetia pe care o cunoaste prea bine, aceea ca odata cu ajungerea in Egipt, evreii vor deveni sclavi si vor patimi inca si mai mult…

Iaacov este imbatranit. Pe Iaacov il doare intreaga viata si nu reuseste, atunci cand este intrebat ce varsta are, sa isi ascunda aceasta suferinta si sa incerce sa para mai tanar… Faraon ii vorbeste despre viata, iar Iaacov raspunde vorbind despre peregrinari. Iar Midrash-ul, comentand asupra acestui episod, remarca faptul ca diferenta dintre numarul total al anilor vietii lui Iaacov (o suta patruzeci si sapte – Gen. 47:28) si cel al anilor vietii tatalui sau Itzhak (o suta optzeci – Gen. 35:28) este treizeci si trei de ani, egal cu numarul de cuvinte din dialogul (in ebraica) dintre Iaacov si Faraon.

Ceea ce Midrash-ul sugereaza este faptul ca Iaacov a trait cu un an mai putin pentru fiecare cuvant pe care l-a rostit sau l-a auzit in prezenta Faraonului. Iar motivul pentru aceasta “coincidenta” este acela ca practic toate cuvintele lui Iaacov, precum si modul in care a aparut el inaintea Faraonului (mod care a condus la intrebarea acestuia), au fost o oglinda a sentimentelor pe care le avea fata de viata lui de pana atunci. Practic, ceea ce Midrash-ul doreste sa ne spuna este ca faptul ca Iaacov nu a putut gasi lucruri pozitive in viata lui, lucruri pe care sa i le istoriseasca lui Faraon, i-a grabit sfarsitul.

Aceasta explicatie a midrash-ului nu este de fapt o coincidenta si nici nu este pur si simplu inventata… Modul in care oamenii isi privesc experientele si lumea inconjuratoare poate influenta, din punct de vedere psihologic, dorinta de a trai… Am intalnit multi oameni carora atunci cand le ofer urarea iudaica traditionala “Ad mea ve’esrim!” (“[Sa traiasca] pana la 120 de ani”) – varsta pana la care a trait Moshe, imi replica “Doamne fereste!” Sunt oameni (si din pacate nu putini) care sunt nemultumiti cu viata pe care au trait-o, care au suferit prea mult sau care, aflati la varsta a treia si poate chiar a patra, nu mai doresc neaparat sa traiasca… Sunt oameni care realizeaza (cum o vom face cu totii mai devreme sau mai tarziu) ca batranetea are aspecte frumoase (cum ar fi nepoti sau copii la casele lor si reusind in viata), insa si aspecte neplacute (cum ar fi boli sau slabiciune, precum si imposibilitatea de a mai face tot ceea ce era posibil in tinerete).

Iar acest lucru il simte si Iaacov in fata Faraonului… El insa nu vede pe cei doisprezece fii si nici pe nepoti, nu vede ceea ce va deveni poporul evreu, nu isi vede propria contributie la istoria lumii. Cel putin nu acum. In capitolele urmatoare, atunci cand isi va binecuvanta copiii si nepotii, Iaacov isi va da seama ca viata este frumoasa si ca merita traita, insa acum, asa cum ni se intampla tuturor cateodata, el are un moment de slabiciune.

Ceea ce este insa foarte interesant de asemenea sunt cele doua “coperti” ale dialogului sau cu Faraonul: in versetele 47:7 si 47:10, Iaacov il binecuvanteaza pe Faraon. Cel putin la prima binecuvantare, Rashi spune ca Iaacov nu a facut altceva decat sa il salute pe Faraon, asa cum se obisnuieste atunci cand un om se intalneste cu un rege. Insa Ramban (Nahmanide) este de parere ca ambele binecuvantari sunt de fapt binecuvantari reale… Asa cum spune insusi Ramban (si chiar si Rashi pentru cea de-a doua binecuvantare): “Iaacov ii ureaza Faraonului ca apele Nilul sa i se ridice inaintea picioarelor”. Urarea este una de prosperitate si bogatie , deoarece in Egipt apa (Nilului) este cea care garanteaza bogatia recoltelor. Iaacov ii ureaza Faraonului sa fie stapan peste tara sa si sa se bucure de ea, ii spune ca Dumnezeu, sursa tuturor binecuvantarilor, poate aduce prosperitate chiar si intr-un tinut arid cum este Egiptul…

Cu toate ca pentru propria viata Iaacov nu are cuvinte bune, el gaseste totusi binecuvantari pentru Faraon! Si poate, in numele acestei binecuvantari el traieste inca saptesprezece ani in Egipt, alaturi de fiii sai si de iubitul sau Iosef, de care a fost despartit atata timp.

Asa cum am spus, suntem si noi cateodata in postura lui Iaacov. Avem uneori greutati, chiar mai mari decat putem indura si suntem tentati sa disperam si sa vedem totul in gri si sa uitam ca au fost si zile roz… Ceea ce putem invata insa din intalnirea dintre Iaacov si Faraon este ca, desi avem dreptul fara indoiala si la asemenea momente, trebuie sa gasim intotdeauna puterea de a trece peste ele. Trebuie sa gasim forta interioara sa ramanem apropiati de ceilalti, sa nu ne lasam prada problemelor si sa aducem binecuvantare in lume, chiar si atunci cand aceasta pare ca lipseste din viata noastra. Nu este, fara indoiala, deloc usor, insa doar asa putem trece cu capul sus prin greutatile vietii…

Shabat Shalom, un an 2007 cu bine si o viata cat mai in roz tuturor!

Nu există etichete pentru acest articol.
Share This