INTREBARE:
Daca in anul de Iovel pamanturile se intorc la proprietarii lor originali, cum se stabileste cine a fost proprietarul initial la care trebuie sa se intoarca pamantul – adica primul primissimul? Si ce se intampla cu banii dati la cumparare de cei care au cumparat pamantul intre timp?
RASPUNS:
Frumoase intrebari… 🙂
Vanzarea pamanturilor si a caselor in acea perioada era guvernata de reguli speciale. Pamantul Israelului nu a apartinut niciodata poporului evreu, Tora spune explicit acest lucru: „Pamanturile sa nu se vanda in veci, caci tara este a Mea, iar voi sunteti la Mine ca straini si venetici.” (Leviticul 25:23) Acesta este motivul principal pentru care nimeni nu avea practic dreptul legal de proprietar, care presupune dreptul complet de a vinde sau instraina pamantul.
Acestea fiind spuse, sintagma „proprietarii originali” nu desemna persoana care avusese original pamantul, ci fiecare „familie” din cadrul triburilor (familie care putea numara chiar si zeci sau poate sute de suflete). In perioada respectiva, cu exceptia unor cazuri absolut extraordinare (a se vedea, spre exemplu, cazul fetelor lui Tzelofhad, din Numeri cap. 27), pamanturile erau practic proprietatea capului de familie care era obligat sa le utilizeze pentru a intretine intreaga familie.
La impartirea pamanturilor in urma tragerii la sorti din timpul lui Iehoshua, pamantul Israelului a fost impartit nu numai intre triburi, ci si intre familii, in cadrul fiecarui trib. Astfel, fiecare familie a primit o portiune de pamant clar delimitata, care s-a constituit in ahuzat olam, mostenirea vesnica a acelei familii. Odata cu venirea anului de Iovel, pamanturile reveneau la familiile care le detinusera, ceea ce, evident, era mult mai usor de determinat decat persoana exacta care le primise (si care, perfect posibil, putea sa nici nu mai fie in viata).
Vanzarea pamanturilor cu destinatie agricola practic nici nu exista. Pamantul ramanea practic permanent in posesia proprietarilor originali (familia care il obtinuse prin tragere la sorti) si tot ce achizitiona cumparatorul era dreptul de usufruct, recoltele obtinute de pe acel pamant pana in anul de Iovel. Era un fel de concesionare pana la Iovel. Versetul 25:15 din Leviticul face de altfel aceasta precizare: „Sa cumperi de la aproapele tau, socotind anii de la anul de Iovel si el sa-ti vanda socotind anii de rod.”
Doua alte idee importante sunt cele derivate de catre Talmud din versetul 25:25 din Leviticul: „Daca fratele tau saraceste si vinde o bucata din mosia sa, cel care are dreptul la rascumparare, ruda lui cea mai apropiata, sa vina si sa rascumpere ce a vandut fratele lui.” In primul rand, Tora precizeaza clar circumstantele in care un om isi putea vinde pamantul (evident, „vanzarea” facandu-se in acceptiune prezentata mai sus): „daca fratele tau saraceste”. Nimeni avea dreptul sa vanda pamantul decat daca avea dificultati financiare serioase. Iar in al doilea rand, Tora vorbeste nu despre dreptul, ci despre obligatia de rascumparare a pamanturilor (inainte de anul de Iovel). Desigur, anumite proprietati, ca de exemplu casele din orase erau intr-adevar vandute permanent, insa pamanturile erau de obicei rascumparate sau nici macar nu erau vandute.
In final, la cea de-a doua intrebare, raspunsul este ca (in cazul in care pamantul revenea la Iovel), banii platiti initial nu erau inapoiati. Cumparatorul platise doar pentru usufructul pe perioada ramasa pana la anul de Iovel si exact asta era ceea ce obtinea, asadar tranzactia era perfect valida.
Cam atat. Sper ca am clarificat macar in parte subiectul… Astept evident si alte intrebari, daca aveti.
Opinii recente