Semne de intrebare

[DE CE ESTE DATA BINECUVANTAREA INVERS?]
Asa dupa cum am afirmat si la rubrica “Pe scurt”, Iaacov doreste sa-si binecuvanteze nepotii. Ca prima intrebare, inca inainte de cea din subtitlu, as putea sa plasez un alt “de ce?”. De ce nepotii? De ce nu fiii? Nu este oare mai important pentru un parinte sa isi dea binecuvantarea celor care sunt urmasii lui directi?

Comentatorii invoca (si cu siguranta ca aceia dintre dumneavoastra care sunteti bunici o stiu prea bine) faptul ca bucuria de a avea nepoti o depaseste de multe ori pe cea de a avea copii. De ce? Pentru simplul motiv ca nepotii reprezinta o garantie in plus ca numele familiei va continua, ca mostenirea va avea in mana cui sa fie lasata si – deloc in ultimul rand – ca si copiii sunt capabili sa simta astfel bucuria de a avea copii.

Iaacov se bucura pentru urmasii lui Iosef. Iaacov ii binecuvanteaza pe acestia din toata inima si le ureaza sa fie prosperi si sa continue traditia familiei, in spiritul dragostei de Dumnezeu si de Tora. Insa o face invers. Il binecuvanteaza pe Menashe (intaiul nascut) cu mana stanga, si pe Efraim (mezinul familiei) cu mana dreapta. Motivul pe care il invoca este ca “el [fratele mare] va ajunge un popor mare; dar fratele cel mic va fi si mai mare decat el” [48.19]. Motiv care aparent pare suficient. Insa intrebarile abia incep sa apara…

De unde stia Iaacov ca lucrurile se vor desfasura asa? Poate de la Dumnezeu, poate avusese o viziune… Dar de ce a dat binecuvantarea asa? Oare depindea destinul celor doi baieti, al lui Efraim si al lui Menashe de modul in care bunicul lor le oferea binecuvantarea? Si, in definitiv, nu era mai simplu, macar pentru a “menaja sentimente”, sa dea binecuvantarea asa cum era ea oferita de obicei in acea vreme, asa cum era obiceiul locului?

Voi raspunde pe rand la toate intrebarile, insa ordinea va fi alta. Si veti vedea de ce… Pentru orice bunic de pe lumea asta, a nu declansa conflicte intre nepotii sai, a le menaja acestora sentimentele, este fara indoiala un lucru important. La prima vedere, Iaacov ignora toate acestea, le neaga importanta. Si face acest lucru pentru un singur motiv, pentru faptul ca acesti doi nepoti chiar nu aveau nevoie de astfel de “menajari”. Pentru Menashe si Efraim, a fi frati insemna mult mai mult decat a primi binecuvantarea parinteasca sau cea a lui Iaacov. Efraim si Menashe erau FRATI, in ceea ce are acest cuvant mai frumos. Este un alt motiv pentru care Iaacov le-a dat lor binecuvantarea si nu fiilor sai. In urma cu cateva pericope, fiii lui Iaacov, cele 12 triburi ale lui Israel, au pangarit (ei bine, exact acesta este cuvantul!) notiunea de frate. Unsprezece dintre ei l-au vandut pe cel de-al doisprezecelea, pe Iosef, in sclavie, dupa ce au fost la un pas sa il omoare. Si totul numai din gelozie! Menashe si Efraim au insemnat – in legatura si dragostea lor pura – tot ceea ce fratii lui Iosef nu au fost. Au insemnat un exemplu demn de urmat, un model despre cum ar trebui sa fie doi frati.

Si vorbind despre frati, voi incerca sa va reimprospatez memoria cu cateva evenimente: Cain l-a omorat pe Abel pentru ca sacrificiul acestuia a fost acceptat si al lui nu. Itzhak si Ishmael au luptat pentru intaietate atunci si mai lupta si azi sub forma a doua mari popoare (evreu si arab). Iaacov si Esav s-au batut inca din pantecul mamei lor, si-au disputat suprematia culminand cu repetatele amentintari ale lui Esav de a-si omori fratele. Iar Iosef a fost vandut de catre fratii sai in sclavie, din pura gelozie si invidie. La polul opus, Efraim si Menashe nu au avut nimic de impartit. Nici glorie, nici binecuvantari, nici avere. Si – chiar mai mult decat atat – au fost primii copiii evrei nascuti in exil, in Egipt, intr-o perioada in care a fi evreu nu era chiar usor (cu toate avantajele pe care functia lui Iosef le conferea). Si cu toate acestea, Efraim si Menashe au fost frati!

[DE CE DEPINDE DESTINUL?]
Am formulat, aproape de inceputul seriei de nedumeriri din subcapitolul anterior, o intrebare: “Oare depindea destinul celor doi baieti de modul in care Iaacov le acorda binecuvantarea?” Intrebarea este simpla. Raspunsul – nu in aceeasi masura. Si asta pentru ca a raspunde “da” ar insemna pe undeva o subminare a puterii totale a lui Dumnezeu, o paralela – deloc de dorit – intre imensitatea si atotputernicia Acestuia si, de exemplu, istoria vechilor greci, la care destinul era implacabil chiar si pentru zei. Ar insemna, in ultima instanta, o blasfemie.

Fara indoiala, modul in care Iaacov a acordat aceasta binecuvantare nu era hotarator fata de viitorul celor doi nepoti ai lui. Fara indoiala, faptul ca Efraim si Menashe au ramas drept continuatori ai traditiei poporului evreu in vremuri atat de grele in Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu. Si totusi, in alt loc din Tora, destul de indepartat de actiunea care se desfasoara in pericopa Vaiehi, evreii se lupta cu Amalek si Dumnezeu il “deleaga” pe Moshe sa Ii fie emisar, sa conduca ostilitatile “pe teren”. Atunci, Moshe era obligat sa ridice mainile pentru ca evreii sa fie invingatori pe moment si de fiecare data cand mainile lui Moshe oboseau si se lasau in jos, Amalek prelua conducerea. Aceeasi intrebare se poate pune si acolo: oare soarta bataliei si implicit a poporului evreu depindea de mainile, puterea sau – in ultima instanta – vointa lui Moshe? Iar raspunsul este, si de aceasta data, negativ.

Si totusi Dumnezeu a dorit, acum si atunci, sa joace acest joc. Pentru ca existau doua posibilitati: ori Iaacov aflase printr-o viziune soarta viitoare a lui Efraim si Menashe si atunci ii era pusa la incercare credinta in aceasta viziune, ori nu stia nimic din ceea ce avea sa urmeze si i se punea la incercare “talentul” in a-L copia pe Dumnezeu, de a anticipa ceea ce avea Acesta in gand sa faca. In ambele cazuri, testul era pentru Iaacov, pentru ca acesta sa-si demonstreze credinta si/sau vointa de a merge “betzal E.l” (in umbra lui Dumnezeu) si in ambele cazuri, Iaacov ar fi reusit.

Si mai e ceva de spus: de multe ori lucrurile sunt lasate cu buna stiinta la indemana noastra, pentru ca noi sa le continuam si imbunatatim. Este in primul rand conceptul de Tikun Olam (a face o lume mai buna). Este datoria noastra de a incerca sa il copiem pe Dumnezeu…

Exista de exemplu credinta ca daca absolut toti evreii vor respecta doua Shabat-uri asa cum se cuvine, Mashiach (Mesia) va veni negresit. Un prim Shabat a fost respectat (de catre absolut tot poporul) imediat dupa momentul Sinai… Iar credinta aceasta afirma similar si despre pacea pe care o asteptam de la Mashiach. O parte din pacea aceasta intra si in atributiile noastre…

Este poate ceea ce, cred, am mai spus cu alta ocazie (citatul apartine Pirkei Avot – Invataturile Parintilor): “Nu tu trebuie sa termini treaba. Insa nici nu iti este ingaduit sa te dezici de ea!”

Ce putem invata pentru astazi?

[PE LOCUL DOI]
Am vazut de curand un film (Gattaca) in care doi “frati” (nu neaparat de sange, dar totusi frati) luptau impreuna pentru ca unul dintre ei, nascut pe cale naturala, sa fie recunoscut ca avand cel putin aceleasi drepturi cu celalalt, care – desi paralizat intr-un scaun cu rotile – beneficia de un statut privilegiat doar pentru faptul ca fusese nascut prin fertilizare in vitro. Si cei doi frati luptau pentru ca acela dintre ei care era valid sa fie acceptat intr-o misiune spatiala… Si actiunea se petrecea prin anul 2300…

In societatea de astazi, vorbind cel putin din punct de vedere ideal, copiii se nasc egali, au drepturi egale la viata si educatie, au permisiunea (conform Declaratiei Drepturilor Omului) “sa isi urmareasca idealul de fericire”. Dar a nu fi un campion inseamna de multe ori uitarea… Si toate astea in anul 2001…

Cu multi ani in urma, in Sparta, un copil considerat (subliniez, considerat) de catre parinti “slab”, era aruncat fara mila de pe zidurile cetatii. Numai cei tari aveau voie sa traiasca… Cu cateva mii de ani in urma…

Si inca cu alti multi ani in urma, pe vremea cand Avraham vorbea pentru prima data pe pamant despre credinta intr-un singur Dumnezeu, copilul care se nastea primul avea parte de avere, de faima, de nume, de titlu, era un campion prin definitie. Fara sa fi facut nimic pentru toate astea, fara sa fi avut nici un merit. Asa era ordinea sociala pe atunci…

In Gattaca, a fi nascut pe cale naturala insemna o bariera de netrecut. Azi, a fi pe locul doi inseamna de multe ori acelasi lucru. In Sparta insemna moartea. Iar pentru egipteni, de exemplu, la care intaiul nascut primea toate drepturile, moartea intailor nascuti din povestea de Pesach a fost lovitura finala, plaga care l-a determinat pe Faraon sa ii lase pe evrei sa plece…

Si intorcandu-ma la Tora si la locul doi, vreau doar sa spun atat: Abel nu a fost intai nascut, iar Dumnezeu i-a acceptat lui sacrificiul. Noach nu a fost intai nascut si el a fost salvat de la potop. Avraham nu a fost intai nascut si a adus pe lume monoteismul. Itzhak nu a fost intai nascut si a fost ales drept continuator al traditiei. Iaacov nu a fost intai nascut si a primit binecuvantarea parinteasca. Iosef nu a fost intai nascut si el a fost salvatorul evreilor in timpuri de foamete. Moshe nu a fost intai nascut si el i-a scos pe evrei din Egipt si le-a dat din mana lui Dumnezeu Cele Zece Porunci. Si nici David nu a fost intai nascut, si nici multi altii, din timpuri mai vechi sau mai moderne…

Si singurul motiv pentru care Dumnezeu i-a ales pe toti acestia a fost pentru ca au dovedit ca o merita! Si cred (si istoria o confirma) ca Dumnezeu a ales bine in fiecare situatie! O singura data in istorie, a fost “prea mult” chiar si pentru El sa faca o alegere. Si aceasta data este chiar in pericopa de saptamana asta. Despre Menashe si Efraim, nici macar Dumnezeu nu a putut spune cine este primul si cine este al doilea. Iaacov a spus-o: “[Menashe] va ajunge un popor mare; dar fratele cel mic va fi si mai mare decat el” [48.19] Insa in binecuvantarea pe care parintii o rostesc pentru fiii lor vineri seara se spune: “Sa te faca Dumnezeu precum Efraim si Menashe”. Si asta este urarea la evrei, o dovada ca la Menashe si Efraim ordinea binecuvantarii nu a contat!

A fi evreu trece, mai intai de toate prin a fi OM. Prin a putea fi FRATE, prin a putea intelege pe celalalt, prin a-l ajuta si sustine, prin a nu-l uri si dispretui. A fi evreu inseamna pe de alta parte a lupta – asa cum Menashe si Efraim au facut-o – intr-o lume si intr-o tara straina. Chiar azi, cand Eretz Israel exista, lupta continua. O lupta cu tentatiile, cu ispita unei vieti lipsite de spiritualitate, cu toate greutatile de aici sau de acolo…

A fi evreu inseamna a incerca din rasputeri, asa cum au facut-o Efraim si Menashe, sa-L punem pe Dumnezeu – din nou – in imposibilitatea de a alege, in imposibilitatea de a acorda un loc unu si un loc doi!

[HAZAK, HAZAK VENITHAZEK]
De obicei, odata cu cateva cuvinte scrise ingrosat, comentariul se incheia, la fel si pericopa. Azi o voi continua cu inca niste randuri si urari… La sfarsitul fiecareia din cele cinci carti ale Torei, chiar dupa ultimele cuvinte ale ultimei pericope, exista obiceiul ca participantii la rugaciune sa se ridice in picioare si sa rosteasca cu glas tare: “Hazak, hazak venithazek” (intr-o traducere aproximativa “Puternici, puternici, sa ne intarim!”)

In Shabatul din aceasta saptamana, odata cu pericopa Vaiehi, se termina prima carte a Torei, Bereishit. Urmeaza Shmot (Exodul), cu toata povestea lui Moshe si a poporului evreu din “adancimile” Egiptului si pana la Muntele Sinai, la Cele Zece Porunci.

Sa dea Dumnezeu – cu aceasta ocazie – sa ne intarim si sa fim puternici, sa avem parte de sanatate, fericire si multe reusite, de multa intelepciune si multa sete de cunoastere, de prieteni buni si realizari pe masura. Hazak, hazak venithazek!

“Pentru acasa”

1. Ce episod din Cartea Bereishit (Geneza) vi s-a parut cel mai interesant si de ce?
2. Cu care din personajele prezente va identificati cel mai mult?

Shabat Shalom!

Share This