Dintre cele trei sărbători de pelerinaj, Şavuot a fost întotdeauna cea mai problematică şi – din câte se pare – cea mai puţin atractivă. Parcă o zi de sărbătoare nu prea are farmec dacă nu există simboluri, dacă nu avem lulavul, etrogul sau colibele de Sucot, afikomanul şi ierburile amare sau Hagada de Pesah… Tikun Leil Şavuot, noaptea de veghe şi studiu care a devenit tradiţională de Şavuot, cu adâncile sale rădăcini kabalistice, are şi ea problemele sale. Nu oricine este interesat sau poate să stea treaz o noapte întreagă. Alte simboluri, precum cele ale primelor roade, bikurim, au dispărut şi ele odată cu Templul din Ierusalim şi semnificaţia lor istorică sau agricolă s-a diluat…

Şi atunci, oare ce se întâmplă de Şavuot? Sau, mai bine spus, ce ni se întâmplă? Cele Zece Porunci, Aseret HaDibrot, primirea Torei la Muntele Sinai – toate sunt legate intrinsec de sărbătoarea noastră de astăzi, însă nu pentru toţi ele reuşesc să atingă o coardă sensibilă. În fond, e o zi de sărbătoare, şi corzile sensibile ar trebui atinse în astfel de zile, nu-i aşa?

Într-o lucrare rabinică a secolului trecut, rabinul Eliyahu Dressler, Michtav Me’Eliyahu, vorbeşte despre o imagine unică, pe care Tora ne-o oferă atunci când ne prezintă Revelaţia de la Sinai, momentul central al sărbătorii de Şavuot. “Naase ve’nişma”, “vom face şi vom asculta [cele Zece Porunci]”, Îi spun evreii lui Dumnezeu atunci când sunt anunţaţi că Revelaţia este pe cale să se producă. Desigur, ordinea verbelor este stranie: în mod normal, oamenii mai întâi ascultă şi apoi acţionează.

Şi totuşi, rabinul Dressler oferă o explicaţie a acestei ordini stranii, pornind de la unul din cele mai de bază, cele mai simple şi totodată mai profunde sentimente umane: dragostea. Rabinul Dressler spune că esenţa dragostei este capacitatea de a dărui ceva persoanei iubite. Mai mult, acest act de a dărui nici nu trebuie să vină ca o expresie a dragostei deja simţite. Dimpotrivă, oamenii dăruiesc şi din acest act ajung să iubească. Cu cât dăruim mai mult, cu atât iubim mai mult.

Să ne gândim un pic la dragostea pe care o avem în viaţa noastră, a fiecăruia, permanent. Dragostea pentru un părinte sau frate, pentru o soţie, pentru un prieten. Dragostea nu este doar un sentiment, ci o decizie. În fond, sentimentele se schimbă. Într-o dimineaţă, s‑ar putea să ne trezim iubindu-ne soţiile, părinţii, fraţii sau prietenii. Însă s-ar putea ca în dimineaţa următoare să nu mai simţim exact aceeaşi dragoste. Însă dacă am decis să îi iubim – adică dacă dragostea este o decizie, cu alte cuvinte – de la această decizie şi de la acţiunile pe care le vom face pe baza ei, vor lua naştere şi sentimentele. De fapt, testul real al oricărei iubiri nu este ce simt pentru tine, ci ce sunt pregătit să fac pentru tine.

În relaţia noastră cu Dumnezeu, lucrurile stau similar: relaţia noastră se bazează tot pe dragoste. Să ne gândim la rugăciune, spre exemplu. Dacă rugăciunea este o expresie a iubirii, de ce ni se porunceşte să ne rugăm? Dacă a veni aici, în sinagogă, este iubire, de ce ni se reproşează atunci când nu venim? Probabil că dacă nu am veni, nimeni nu ar suferi, probabil că nu am duce lipsa rugăciunii sau a relaţiei în acest context cu Dumnezeu. Însă dacă luăm o decizie să venim, dacă suntem aici pentru că am ales să fim, probabil că şi sentimentul de sinagogă, sentimentul de rugăciune şi sentimentul de sărbătoare vor apărea…

Aceasta este cheia oricărui ritual, însă totodată şi cheia către relaţiile interumane pe care le avem. “Vom face”, au spus evreii la Sinai. Abia după ce au început să facă, au fost capabili “să asculte”.

O scurtă poveste, mai mult o anecdotă dacă vreţi, va completa această dizertaţie despre dragoste. O poveste pe al cărui protagonist l-am întâlnit din nou, în urmă cu doar câteva zile, la New York, cu aceeaşi faţă zâmbitoare şi braţe deschise ca şi atunci când l-am cunoscut pentru prima dată.

Într-una dintre intervenţiile sale, unul din mentorii mei americani, rabinul Avi Weiss (căci despre el este vorba) a relatat această scurtă istorioară despre propria sa experienţă:

“Părinţii mei”, spune rabinul Weiss, “au emigrat în Israel cu ani în urmă. De fiecare dată când veneau în New York, era datoria mea, ca singurul lor copil care mai locuia în America, să îi iau cu maşina de la aeroport.”

Într-o zi, tatăl meu m-a sunat la telefon să mă informeze că, în ultimul moment, zborul lor de la Tel Aviv către New York fusese devansat cu 24 de ore. I-am răspuns că din păcate nu îmi voi putea schimba programul şi că nu voi putea ajunge la aeroport să îi aştept.

‘Ai devenit rabin mare şi tare’, mi-a răspuns atunci tatăl meu, ‘şi nu mai ai timp pentru părinţii tăi?’

‘Vă iubesc foarte mult’, am protestat eu, ‘însă trebuie să înţelegi că nu e uşor să îţi schimbi planurile în ultimul moment.

Nu am să uit niciodată răspunsul tatălui meu: “Nu ne mai iubi atât de mult, vino doar să ne iei de la aeroport.”

Şavuot este momentul în care evreii Torei au luat decizia să facă înainte de a asculta. Pentru că aşa sunt luate deciziile care rezistă timpului şi care contează. Avem şi noi astăzi, la peste 3500 de ani de atunci, decizii importante de luat, decizii care ne unesc, care ne dau sens, care ne ajută să înţelegem sărbători şi ritualuri şi identităţi. Avem de luat decizia de a iubi necondiţionat, de a dărui chiar înainte de a primi, de a asculta şi de a înţelege. Avem în fapt înaintea noastră o sărbătoare a iubirii pure şi Dumnezeu care aşteaptă, deja de şapte săptămâni încheiate, de la Pesah, să Îi arătăm un semn tradus în fapte al dragostei noastre.

Ocazia este aici şi acum. Decizia ne aparţine.

O Sărbătoare a Primirii Torei minunată vă doresc! Hag Şavuot Sameah!

Share This