Șabatul care urmează este unul special, în care nu numai că nu putem discuta despre o poruncă anumită inclusă în textul pericopei, ci mai avem și o altă problemă: în acest Șabat nu citim în fapt nicio pericopă. De regulă, în acest Șabat citim – la fel cum o facem și la alte sărbători – paragrafe speciale care au legătură cu sărbătoarea și tematica ei. Spun ”de regulă” pentru că anul acesta, a șaptea zi de Pesah (Șvii șel Pesah) cade chiar de Șabat, ceea ce face să nu avem nici măcar un Șabat Hol Hamoed Pesah propriu-zis (adică Șabatul zilelor intermediare de Pesah). Chiar și în acest caz, pericopa săptămânii, maftir și haftara sunt înlocuite cu paragrafe speciale cu tematică de sărbătoare: un fragment din Exodul 13:17-15:26 pe post de pericopă, un fragment din Numeri 28:19-25 pe post de maftir și un fragment din Samuel II 22:1-51 pe post de haftara. (În alți ani, atunci când Șabat Hol Hamoed există efectiv, iar ziua a șaptea de Pesah cade în altă zi a săptămânii, fragmentele citite sunt diferite, dar ele au tot temă asociată Pesah-ului: Exodul 33:12-34:26 pe post de pericopă, Numeri 28:19-25 pe post de maftir și Ezekiel 37:1-14 pe post de haftara.)
Partea și mai interesantă este însă că tot în aceste zile (fie în Șabat Hol Hamoed Pesah, fie în prima sau în ultima zi de Pesah, în funcție de obiceiul local), în comunitățile așkenaze, există obiceiul de a citi în întregime una dintre meghilot, și anume Șir Hașirim – Cântarea Cântărilor. Ca fapt divers, trebuie notat că doar evreii așkenazi au obiceiul de a citi toate cele cinci meghilot în cadrul ritualului sinagogal de sărbători: Cântarea Cântărilor de Pesah, Rut de Șavuot, Plângerile de Tișa be’Av, Eclesiastul de Sucot și Ester de Purim. (Evreii sefarzi citesc Cântarea Cântărilor în fiecare vineri după-amiaza, înainte de Kabalat Șabat.)
Desigur, unele din aceste texte au o legătură evidentă cu sărbătoarea. Spre exemplu, Ester este însăși povestea de Purim, iar Plângerile evocă distrugerea Primului Templu, un eveniment de un intens dramatism atât pentru noi cei care trăim astăzi, cât și pentru martorii oculari din acele vremuri. Povestea lui Rut, asociată cu Șavuotul, se potrivește bine cu tematica acelei sărbători, pe două coordonate: acțiunea ei are loc în vremea secerișului, adică în același sezon ca și sărbătoarea, iar convertirea lui Rut la iudaism este paralelă cu adoptarea de către evrei a Torei predate de Dumnezeu la Sinai.
Însă nu toate cele cinci meghilot au o conexiune evidentă cu sărbătorile cărora le sunt asociate.
Eclesiastul (Kohelet), citit de Sucot, este mai greu de asociat sărbătorii de Sucot. Comentatorii explică faptul că una din temele sale principale – în ciuda discursului relativ cinic și deprimant – este credința în Dumnezeu (a se vedea ultimele versete ale cărții), o temă pe care o promovează și sărbătoarea de Sucot, atunci când părăsim confortul propriilor noastre case într-un moment deloc propice din perspectivă meteorologică și ne punem încrederea în Dumnezeu pentru a ne proteja de frig, ploaie și vânt, așa cum au făcut-o și strămoșii noștri în lungii ani de peregrinări prin deșert.
De ce citim însă Cântarea Cântărilor de Pesah?
Răspunsul clasic, citat de mulți comentatori și rabini, este acela că tema principală din Cântarea Cântărilor este dragostea dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, o temă pe care sărbătoarea de Pesah o reflectă în mod natural. Hagada de Pesah, pe care am citit-o în urmă cu doar câteva zile, accentuează această idee citând versetul din Deuteronom 3:34: „A mai încercat oare vreun dumnezeu să vină să-Și ia un neam din sânul [altui] neam, cu încercări, cu semne și cu minuni, și cu război, și cu mână puternică, cu braț întins și cu fapte mărețe, precum tot ce a făcut Domnul, Dumnezeul tău, pentru voi în Egipt, sub ochii tăi?” Ce dragoste mai mare poate fi oare decât aceea pe care a arătat-o Dumnezeu față de poporul Său pe care l-a eliberat din robia egipteană, de sub asuprirea unuia din cele mai puternice și mărețe imperii ale antichității?
Cântarea Cântărilor evocă aceeași dragoste. Prezentat alegoric sub forma erotismului dintre doi îndrăgostiți, mesajul Cântării Cântărilor este – dincolo de aparențele textuale – o odă închinată iubirii Atotputernicului față de creația Sa și, în particular, față de poporul pe care l-a ales dintre toate celelalte spre a-I fi aproape. Atât de încetățenită este această idee în iudaism încât Talmudul (Kidușin 49a) avertizează împotriva oricărei încercări de a înțelege textul ad literram, spunând următoarele: ”oricine traduce versetele [din Cântarea Cântărilor] fără a încerca să le surprindă adevăratul sens este un falsificator.”
În Mișna Iadaim 3:5, un dialog rabinic pe marginea Cântării Cântărilor subliniază însă dramatismul încercării de a înțelege această lucrare unică în canonul Bibliei Ebraice:
Cântarea Cântărilor și Eclesiastul pângăresc mâinile. Rabinul Iehuda spunea: „Cântarea Cântărilor pângărește mâinile, însă Eclesiastul este discutabil dacă face asta. Rabinul Iosi spunea: „Eclesiastul pângărește mâinile, însă Cântarea Cântărilor este discutabil dacă o face.” […] Rabinul Akiva spunea: „Ferească Dumnezeu! Niciun evreu nu crede că Cântarea Cântărilor ar pângări mâinile. Lumea nu a fost niciodată mai plină de vrednicie și merit ca în ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată lui Israel. Căci toate Scrierile sunt sfinte, însă Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor.” – Mișna Iadaim 3:5
Explicația rabinului Akiva este cea care a înfruntat cel mai bine istoria și a definit rolul acestui text în iudaism. Această explicație pornește în mod evident de la alte idei decât sensul de bază, profan, al textului acestei fenomenale compoziții. Sensul său alegoric – pe care îl surprind, de altfel, și multe alte surse iudaice – este cel care face ca astăzi să punem la loc de seamă Cântarea Cântărilor și să o citim în zilele sărbătorii de Pesah. Conform înțelepților noștri, de Pesah, fiecare evreu este dator să se simtă și să se comporte ca și cum el însuși ar fi ieșit din Egipt. O parte din acest sentiment și comportament este și aceea de a ne simți iubiți de către Dumnezeu, profund, etern și necondiționat. În pericopa Bo, pe care am citit-o înainte de Pesah, există un verset care vorbește despre noaptea eliberării poporului evreu din robia egipteană și fac aluzie tocmai la această idee:
Noapte așteptată este [noaptea Exodului] pentru Domnul, ca să-i scoată din țara Egiptului; noaptea aceasta este pentru Domnul, veghe pentru toți copiii lui Israel, peste generațiile lor. – Exodul 12:42
Traducerea acestui verset surprinde sensul de bază, însă ceea ce nu se poate observa decât în ebraică este faptul că versetul conține de două ori noțiunea de ליל שמורים (leil șimurim) pe care am redat-o mai sus prin două sintagme: ”noapte așteptată” și ”veghe”. În două note pe care le-am inclus în subsolul paginii în humașul ”Tora și Haftarot”, aceste două apariții ale conceptului sunt explicate astfel:
Versetul conține de două ori cuvântul שמרים (șimurim). Noaptea Exodului a fost ”anticipată” și sperată de evrei în anii de robie (Ibn Ezra). Totodată, noaptea a fost ”așteptată” și de către Dumnezeu, ca împlinire a promisiunii față de Avraham (Ramban). În finalul versetului, cuvântul שמרים (șimurim) se referă la protecția oferită de Dumnezeu evreilor în noaptea urgiei întâilor-născuți, când a trecut peste casele evreilor (Rași, cf. TB Pesahim 109b).
Exodul nu a fost așadar doar un eveniment așteptat de către sclavii evrei, ci și de către Dumnezeu Însuși. Acea noapte a eliberării a fost o concretizare a unui sentiment profund, etern și necondiționat, a dragostei nemărginite pe care Creatorul o are față de noi. Pe cât de mult își doreau evreii să fie liberi, pe atât de mult Își dorea și Dumnezeu să le aducă acea eliberare. Pe cât de mult Dumnezeu Își dorea să fie slujit și adorat de către cei pe care i-a eliberat din robie, pe atât de mult doreau și ei să-L slujească și să-L adore. Sau, după cum afirma și rabinul Jonathan Sacks condensând aceeași idee: ”Dumnezeu, care Și-a condus poporul de la sclavie către libertate, dorește slujirea liberă a oamenilor liberi”.
Aceasta este dragostea dintre Dumnezeu și evrei. Și acesta este motivul pentru care tradiția iudaică a asociat un aparent banal poem de dragoste cu o sărbătoare atât de definitorie în istoria evreilor, o sărbătoare în care eliberarea însăși a fost o manifestare a dragostei.
Targum Șir Hașirim, traducerea în arameică a Cântării Cântărilor, susține și el această idee. În Targum, alegoria este evidentă. Toată compoziția, tot poemul în ansamblul lui, este privit ca o descriere metaforică a dragostei dintre Dumnezeu și Israel. Momentele de apropiere și de tensiune dintre îndrăgostiți sunt simboluri ale perioadelor majore din istoria evreilor: de la Exod la exilul babilonian, de la exilul babilonian la construirea celui de-al Doilea Templu, de la distrugerea celui de-al Doilea Templu până la Era Mesianică. Discursul poetic alternează între aceste momente de maxim și minim, ca o sinusoidă prin istoria milenară, păstrând intactă în fiecare moment tema dragostei profunde dintre Dumnezeu și evrei.
Iată un simplu exemplu, din primele versete din Cântarea Cântărilor:
Trage-mă, după tine să fugim! Regele m-a adus în odăile sale. Ne vom veseli și ne vom bucura în tine, vom aminti dezmierdările tale mai mult decât vinul. Cei drepți te iubesc! – Cântarea Cântărilor 1:4
Și iată comentariul interpretativ oferit de Targum la acest verset (fragmentele îngroșate reprezintă paralelele cele mai fidele textului original):
Când poporul lui Israel a părăsit Egiptul, Prezența Divină a Stăpânului lumii a deschis calea înaintea lor într-un stâlp de nor ziua și într-un stâlp de foc noaptea; cei drepți din acel neam au spus: ”Stăpâne al lumii întregi, trage-ne după Tine și vom alerga pe calea bunătății Tale! Și adu-ne în odăile Tale, la poalele Muntelui Sinai, și dă-ne Tora Ta din vistieria Ta cerească! Și ne vom bucura și ne vom veseli de literele cu care ea este scrisă, și ne vom aminti de ele și vom iubi pioșenia Ta; și ne vom ține departe de idolatria neamurilor; și toți cei drepți care slujesc și sunt drepți înaintea Ta se vor teme de Tine și vor iubi poruncile Tale. – Targum Șir Hașirim
Dragostea dintre îndrăgostiți este paralelă dragostei dintre evrei și Dumnezeu. Dezmierdările devin pioșenie, apropierea fizică devine metaforă pentru apropierea de Dumnezeu, vinul este o aluzie la frumusețea și dulceața nemrăginită a Torei, bucuria dragostei împlinite este simbol al eliberării fizice (de Pesah) și al elevării spirituale prin legământul de la Sinai (de Șavuot).
Această interpretare a Targum-ului este preluată și de Rași în comentariul său la Cântarea Cântărilor. Dacă veți deschide un humaș publicat de Artscroll (o celebră editură iudaică americană), la final, acolo unde sunt include și cele cinci meghilot, traducerea pentru Cântarea Cântărilor este unică prin felul ei de realizare. Spre deosebire de fidelitatea față de textul ebraic pe care traducerile Artscroll o oferă, traducerea inclusă la Cântarea Cântărilor este de fapt cea bazată alegoric pe comentariul lui Rași și pe Targum. Traducerea ad literram nu apare deloc, ea fiind indicată doar în notele de subsol. (În traducerea mea la Cântarea Cântărilor am ales să procedez invers, și anume să includ în textul principal traducerea propriu-zisă, și să amintesc aluziile alegorice în adnotări și în subtitlurile asociate fiecărui fragment.)
Desigur, fiecare va avea o părere proprie despre care din aceste variante de redare a textului este cea mai potrivită. Însă ceea ce este de necontestat este că tradiția iudaică – de la Talmud și până la Midraș, Targum sau comentatori – a asociat această unică lucrare a Bibliei Ebraice cu un sentiment pe care îl încercăm într-adevăr în cadrul Sărbătorii Eliberării Noastre, Pesahul. Departe de a fi un text profan sau care zugrăvește doar apropierea erotică a doi îndrăgostiți, Cântarea Cântărilor este o alegorie a iubirii reciproce, milenare, indisolubile, dintre Cel care ne-a redat libertatea în Egipt și noi, evreii, subiectul și obiectul acelei eliberări miraculoase.
Fie voia Atotputernicului ca dragostea Sa pentru noi să continue în eternitate! Fie voia Sa ca El ne conducă curând, în zilele noastre, către eliberarea finală (fizică, mentală, spirituală) a tuturor celor care tânjesc după ea, către Era Mesianică a instaurării în mijlocul nostru, aici pe pământ, a suveranității absolute a lui Dumnezeu! Amen, fie voia Lui!
Șabat Șalom!
ȘABAT ȘALOM!