Există două versete consecutive în pericopa acestei săptămâni care merită o atenție sporită:
Și Iosef le-a spus fraților lui: „Eu sunt Iosef. Tatăl meu mai trăiește?” Dar frații lui nu i-au putut răspunde, căci rămăseseră consternați înaintea lui. Și Iosef le-a spus fraților lui: „Vă rog, apropiați-vă de mine” și ei s-au apropiat. Și el a spus: „Eu sunt fratele vostru Iosef, pe care m-ați vândut în Egipt.” – Geneza 45:3-4
Desigur, oricine este familiarizat câtuși de puțin cu Cartea Genezei, va recunoaște că acest pasaj este momentul în care Iosef alege să-și divulge identitatea înaintea fraților lui, după ce aceștia demonstrează că sunt capabili să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.
Există multe întrebări care pot fi formulate pe marginea acestor versete. Dar întrebarea de bază care trebuie pusă și pe care doresc să o explorez pe scurt în cele ce urmează este ce vrea de fapt Iosef să comunice fraților lui? De ce le spune ceea ce le spune?
”Eu sunt Iosef” este o afirmație perfect inteligibilă. Frații nu știau cine este, pe fratele lor îl credeau mort, iar Iosef se comportase până atunci și arăta exact ca un nobil egiptean. Însă în versetul următor, Iosef pare să le spună din nou același lucru: ”Eu sunt fratele vostru Iosef”. De ce de două ori?
În lucrarea sa Darash Moshe, rabinul Moshe Feinstein (1895-1986), mare autoritate halahică a secolului XX, explică următoarele: ”Există două fațete ale unui individ. Când Iosef le-a spus prima dată fraților că este fratele lor, ei au înțeles perfect că acel om era Iosef, omul fizic Iosef. Însă nu au știut dacă și omul spiritual Iosef mai există și dacă este intact. Deși frații nu s-au mai temut neapărat de el [de când le-a spus prima dată cine este], ei s-au gândit totuși că el continuă să aibă resentimente față de ei. De aceea Iosef le spune [în al doilea verset] că este același Iosef pe care îl cunoscuseră în urmă cu ani, cu aceleași valori și trăsături de caracter moștenite de la strămoșii lor comuni, de la Avraham, Ițhak și Iacov. Abia atunci, adică ascultând această a doua afirmație, frații au înțeles că nu mai au chiar niciun motiv pentru care să se teamă.”
Zoharul oferă și el o explicație interesantă. Când Iosef a rostit cuvintele ”eu sunt Iosef”, frații au văzut o lumină divină emanând dinspre Iosef, o lumină pornind din inima lui și reflectându-i-se pe față. Aceste simple cuvinte, care consfințeau relația lor în ciuda tuturor animozităților trecutului, au fost așadar nu doar o dezvăluire a identității, ci și o invitație pentru frați de a-i redescoperi acea indentitate pierdută. Pentru prima dată în viața lor, Iosef le-a permis fraților lui să vadă cine este cu adevărat. ”Eu sunt Iosef” este interpretat în Zohar prin: ”Uitați-vă la mine și veți vedea cu adevărat cine sunt. Iar parte din cine sunt este și faptul că, în ciuda a tot ce mi-ați făcut, continui să rămân fratele vostru.”
Desigur, la începutul scenei, frații sunt consternați, paralizați de frică. Invitația pe care le-o adresează Iosef, de a se apropia, accentuează dramatismul scenei. Are oare gânduri bune? Gânduri rele? (Midrașul afirmă chiar că în timpul acelei apropieri, Iosef le-a arătat semnul circumciziei, pentru a-i convinge că într-adevăr este evreu și nu egiptean.)
Adevărul este însă că astfel de revelații nu pot fi făcute de la distanță. Cristalizarea, acceptarea și divulgarea identității nu este o întreprindere simplă. Ea nu este ceva banal, ci complex, multidimensional. Personal, când privesc la această scenă, o imagine care îmi vine în minte este cea a debutului rugăciunii de Șmone Esre (Cele 18 Binecuvântări), pe care o rostim zilnic în ritualul iudaic. Am încercat să explic coregrafia acestei rugăciuni în eseul ”Dansul binecuvântării”, publicat în urmă cu câțiva ani. Ca oameni, nu suntem demni să venim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, înainte de Șmone Esre, facem trei pași în spate, consternați, aidoma fraților lui Iosef, de măreția Celui înaintea Căruia ne aflăm. Venim în fața Lui cu teamă, ne simțim mărunți și neînsemnați. Rostim ”Stăpâne, deschide-mi buzele și gura mea Îți va rosti lauda!” (Psalmi 51:17). Și doar apoi, ca și cum am fi primit un răspuns la aceste cuvinte, o invitație de a ne apropia, facem trei pași în față și începem să ne rugăm.
O coregrafie similară apare și în pericopa noastră. Frații sunt consternați. ”Apropiați-vă!”, le spune Iosef. Și ei se apropie. Însă nu invitația de a se apropia este cea care debutează propriu-zis dialogul, ci repetarea afirmației identitare: ”Eu sunt fratele vostru Iosef, pe care m-ați vândut în Egipt.”
Am explicat deja într-un eseu anterior că ebraica este foarte precisă în acest verset. Astfel, Iosef nu le spune fraților: ”Eu sunt fratele vostru Iosef, pe care l-ați vândut în Egipt”, ci ”pe care m-ați vândut în Egipt”. Când vă uitați la mine, fraților, există două lentile prin care trebuie să mă priviți: (1) eu sunt fratele vostru, cel pe care îl cunoașteți ca un om milos, iubitor, apropiat; și (2) eu sunt cel pe care l-ați rănit, de care ați vorbit doar la persoana a treia până acum, dar pe care trebuie să-l priviți acum drept în ochi.
Nu știu dacă ați observat acest detaliu, însă în toată povestea lui Iosef – cea mai lungă poveste neîntreruptă din Tora, între capitolele 37 și 50 din Geneza – frații nu rostesc niciodată numele lui Iosef înainte de acest moment. Până acum, el este doar ”visătorul acela” (37:19), ”el” (37:21-22), ”fratele nostru” (37:26), ”copilul” (37:30), ”fiul lui Iacov” (37:32), ”stăpânul [meu]” (42:10 și 44:16), ”unul [dintre noi]” (42:13), ”băiatul” (42:22), ”acel om” (42:30). Numai după această întâlnire, revelație și reconciliere, frații rostesc pentru prima dată numele lui Iosef, atunci când ajung înapoi în Canaan, la Iacov, și îi spun simplu acestuia: ”Iosef încă trăiește” (45:26).
Întâlnirea de acum este așadar un moment de revelație, un moment profund identitar. Însă identitatea este un concept complex și cu multe fațete… În comentariul său asupra acestor versete, Sfat Emet oferă o traducere alternativă a sintagmei אשר מכרתם אתי מצרימה (așer mehartem oti Mițraima). Deși traducerea de bază este cea redată mai sus, adică ”pe care m-ați vândut în Egipt”, subtilitatea formulării ebraice permite și o altă traducere: ”Eu sunt fratele vostru Iosef pentru că m-ați vândut în Egipt.” Identitatea lui Iosef – le explică el fraților lui – se datorează tuturor experiențelor din viața lui, inclusiv faptului că a fost vândut în Egipt de către frații lui, că a suferit, că a trăit într-un mediu spiritual ostil, că a înfruntat acolo pericole care l-au maturizat, că a fost nevoit să stea pe propriile picioare, că s-a maturizat intelectual și spiritual într-una din cele mai dificile ipostaze pe care un om o poate înfrunta, departe de familie, de sprijin, de casă.
Conform acestei interpretări, atunci când Iosef spune prima dată ”eu sunt Iosef”, el se referă la identitatea nativă pe care o are ca individ și ca om. A doua oară însă, el se referă la identitatea sa dobândită din experiența prin care a trecut, care – într-o măsură foarte semnificativă – a fost și rezultatul acțiunilor directe ale fraților lui.
Sumarul întâlnirii de reconciliere (poate nesperată) dintre Iosef și frații lui este una din cele mai profunde scene din întreaga epopee a poporului evreu. Este un răspuns la întrebarea existențială ”Cine sunt eu?”, pe care Iosef alege să îl ofere prin perspectiva alegerilor lui și experiențelor care l-au format în viață. Iosef este acel Iosef scăldat în ”lumina divină” (cf. Zoharului) nu prin faptul că părinții lui i-au dat o identitate privilegiată, ci mai curând prin faptul că identitatea pe care și-a ales-o el însuși, din noianul celor posibile, este una care îl privilegiază, îl elevează moral, spiritual și uman. Faptul că a ales mila în detrimentul cruzimii, reconcilierea în detrimentul răzbunării, dragostea în detrimentul urii, faptul că și-a recunoscut frații și contribuția pe care acțiunile lor (deși rău intenționate) au avut-o la formarea sa – toate aceste lucruri îl fac pe Iosef să fie Iosef.
Întrebările identitare, pe care ni le punem adesea în momente identitare, cuvintele pe care le rostim în momentele importante din viața noastră, față în față cu conștiința noastră și cu Dumnezeu, acțiunile pe care le întreprindem zi de zi în relația cu alții – toate acestea ne definesc ca indivizi, ca evrei, ca oameni. Valorile poporului lui Israel, moștenite de la Avraham, Ițhak și Iacov, acea ”lumină divină” pe care au găsit-o ei în legământul cu Dumnezeu, se regăsesc în Iosef și îi luminează fața, făcându-l să fie un urmaș de seamă al unor înaintași de seamă. Prin alegerile pe care le face Iosef în aceste două versete, iudaismul și esența lui se transmit mai departe către generațiile viitoare.
”Cea mai profundă întrebare pe care și-o poate pune fiecare dintre noi este: Cine sunt eu?” – spunea în urmă cu ani rabinul Jonathan Sacks, în debutul unui video animat pe tema identității iudaice. ”Sunt evreu” – răspundea tot el, ”pentru că am auzit chemarea de a adăuga și eu o filă în povestea nesfârșită a poporului meu. Pentru că acesta este poporul meu, moștenirea mea, credința mea, povestea mea și darul meu pentru generația următoare.”
Cele două versete din pericopa acestei săptămâni sunt răspunsul lui Iosef la aceeași întrebare existențială. Ele sunt un îndemn pentru fiecare dintre noi să căutăm și noi un răspuns pe care să ni-l oferim nouă înșine și lumii întregi, atunci când el contează cu adevărat.
Șabat Șalom!
Referitor la identitate cum puteți comenta, poate într-o pericopa viitoare, afirmația binecuvântată: „Eu sunt cel ce sunt” ?
Traducerea corectă a acelei sintagme ebraice este ”Eu sunt cel ce voi fi” (la viitor așadar, nu la prezent). Am oferit o scurtă explicație în acest comentariu. În tratatul Berahot 9b, Talmudul, citat și de Rași, explică sintagma astfel: ”Voi fi cu ei în acest necaz (robia egipteană) și voi fi cu ei și în alte necazuri viitoare”. Merită însă de citit și alte explicații, spre exemplu cele oferite din diverși comentatori pe Sefaria.
Adică dinamic, viu, Eu Voi Fi Cel Ce Voi Fi (אהיה אשר אהיה – Ehyeh Așer Ehyeh), și nu static.
Foarte interesante observațiile și aplicațiile dvs, de folos în viața de zi cu zi.
Am și două observații, dacă îmi permiteți!
1. Totuși povestea lui Iosif este întreruptă de cap. 38, episodul rușinos al lui Iuda cu Tamar.
2. Povestea lui Iosif nu este, de fapt, povestea lui, ci a lui Iaacov 37:2a.
1. Capitolul 38 nu este o întrerupere propriu-zisă, ci o schimbare a atitudinii lui Iehuda în sensul de asumare a responsabilității. Iehuda a fost cel care a sugerat vânzarea lui Iosef în Egipt în Geneza 37:26 (înainte de episodul cu Tamar) și tot Iehuda a fost cel care s-a oferit să rămână rob în locul lui Beniamin în Geneza 44:33 (după episodul cu Tamar). Această schimbare de atitudine dinspre egopism și urmărirea propriului interes către altruism și empatie față de Beniamin și Iacov se produce tocmai datorită lecției învățate în episodul cu Tamar – v. Geneza 38:26.
2. Indiferent ce scrie în Geneza 37:2, protagonistul poveștii din capitolele 37-50 (capitolul 38 fiind o ”paranteză” a poveștii) este Iosef, nu Iacov.
Shabbat shalom draga Sorin, citesc cu incantare comentariile tale la pericope. Am o sugestie însă, sper ca nu te va supăra, caci știu ca am folosit aceasta tehnica și în trecut la cursurile pe care ni le predai. As dori sa primesc un fișier audio cu comentariul tău. Eu deseori sunt în bucătărie pregătesc masa de Shabbat și mi ar fi mult mai usor sa ascult, ca sa nu mai spun ca cititul pe telefon este aproape imposibil, trebuie tot timpul sa ajung la calculator. Imi dau seama ca e o cerință ce consuma timp, dar cred ca mai mulți vor fi de acord cu mine, putând ascultă în masina. Minunat comentariu la Vaigas.Shabbat shalom si tzom kal
Șabat Șalom și mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase. Am reținut sugestia, care este excelentă. Mulțumesc mult pentru idee! Voi studia cea mai bună posibilitate de a implementa așa ceva și sper be”H să pot oferi această funcționalitate cât mai curând. Toate bune și să ne auzim la vești bune!