Copiii s-au zbatut in pantecul ei si ea a spus: ‘Daca este asa, de ce se intampla asta?’ Si a mers sa Il intrebe pe Dumnezeu. Si Dumnezeu i-a spus: ‘Doua popoare sunt in pantecul tau. Doua destine se vor separa la iesirea din tine. Puterea va trece de la unul la celalalt si cel mai in varsta il va sluji pe cel tanar.’ – Geneza 25:22-23

Fie ca Dumnezeu sa iti dea roua cerurilor si plenitudinea pamantului pe care Dumnezeu l-a binecuvantat cu abundenta de grane si vin. Popoarele te vor sluji si toate regimurile ti se vor inchina. Vei fi un domn pentru semenii tai si fiii mamei tale ti se vor inchina. Blestemat fie cel care te va blestema si binecuvantat fie cel care te va binecuvanta! – Geneza 27:28-29

Si tatal sau Itzhak i-a raspuns si a zis: ‘Iata, din plenitudinea pamantului iti va fi locuinta si din roua cerurilor de deasupra. […]’ Iar Esau a inceput sa il urasca pe Iaacov pentru binecuvantarea cu care tatal lui l-a binecuvantat. Si Esau s-a gandit: ‘Fie ca zilele de doliu dupa tatal meu sa se apropie, apoi il voi ucide pe fratele meu Iaacov.’ – Geneza 27:39-41

La saizeci de ani de la nasterea lui Itzhak si la aproximativ 2000 de ani de la Creatie, un eveniment marcant al istoriei umanitatii in general si al istoriei poporului evreu in special este pe cale sa se petreaca. Pericopa Toldot, pe care o citim in aceasta saptamana, este martora acestui eveniment si ni-l descrie cu lux de amanunte. Pentru prima data in istorie, doi copii se nasc din pantecul aceleiasi mame si se lupta pentru intaietate. (Desigur, un episod similar a avut loc si in cazul lui Ishmael si Itzhak, insa acei copii nu erau gemeni, ba chiar mai mult, nu aveau nici macar aceeasi mama.)

Ce este insa atat de extraordinar la acest eveniment? Milioane de perechi de gemeni s-au nascut de atunci si probabil un procent semnificativ din aceste milioane si-au disputat suprematia… Ce este atat de extraordinar cu aceasta pereche de gemeni, care a primit un loc atat de important in Tora? Inainte de a raspunde la intrebare insa, vreau sa va relatez o poveste pe care am citit-o zilele acestea pe Internet, intr-un comentariu al rabinului israelian Avi Geller:

Anul: 1890
Locul: Rusia Tarista, pe drumul spre Moscova

O caleasca impunatoare trasa de sase armasari albi goneste spre oras. In caleasca sade celebrul Sir Moses Montefiore, un extraordinar de bogat evreu englez, membru al Parlamentului Britanic si un filantrop de renume mondial.

La auzul vestilor despre pogromurile anti-evreiesti „sponsorizate” de catre guvernul rus al acelei epoci, pogromuri care au intunecat vietile a mii de evrei, Montefiore a pornit spre Moscova pentru a interveni personal pe langa Tarul Nicolai sa usureze povara fratilor lui. Blazonul familiei Montefiore, cu literele sale ebraice inscriptionate, era afisat pe ambele laturi ale calestii, cauzand multa uimire printre taranii rusi, care nu intelegeau cum o caleasca atat de frumoasa putea sa apartina unui evreu.

Caleasca ajunse in oras si incepu sa incetineasca, cand… o piatra o lovi din lateral, producand un zgomot surd. Un baietel de pe marginea drumului tipa cat il tineau plamanii: „Jid! Jid!” (Jidane, Jidane) si o lua la fuga. Montefiore ordona imediat vizitiului sa opreasca trasura si sa il prinda pe cel care aruncase piatra. Si, in timp ce acesta alerga dupa baiat, pe Montefiore il cuprinse tristetea, pentru ca era prima data cand era victima unui atac anti- semit.

Cand oamenii lui il prinsera pe baietel, acest fu adus in fata lui Montefiore. Baiatul era rosu in obraji si tremura de frica, asteptandu-se la o pedeapsa exemplara. Si, in loc de aceasta, avu parte de o predica, pe care unul dintre oamenii lui Montefiore i-o traduse in limba rusa. „Baiete, trebuie sa iti spun ca in cariera mea mi s-a spus in multe feluri. Mi s-a spus Lord, Domnule, Stimate Domn sau Domnule Membru al Parlamentului. Dar niciodata nu am fost strigat cu apelativul pe care l-ai folosit tu. Totusi, apelativul pe care l- ai folosit tu este cel mai drag pentru mine si cel de care sunt cel mai mandru. Si pentru asta as vrea sa-ti multumesc.”

Si cu aceasta ii dadu drumul baiatului…

* * *

In pericopa de saptamana aceasta, Tora ne povesteste cum Iaacov si Esau au fost in pantecul aceleiasi mame. Si ne povesteste cum doua destine, ale unui evreu si ale unui neevreu, s-au despartit la iesirea din pantecul acestei mame. Saptamana aceasta, Tora ne povesteste o istorie a unei familii in care binele si raul au fost la un moment dat impreuna… Si, poate chiar mai important decat toate acestea, Tora ne povesteste cum Itzhak, tatal lui Iaacov si Esau, a dorit ca fiii sai sa fie impreuna si dincolo de pantecul mamei lor. Sa fie impreuna asa cum au fost, pe tot parcursul istoriei, evrei bogati ca Montefiore si evrei saraci, oprimati si batjocoriti ca victimele acelor pogromuri din Rusia Tarista…

In pericopa Toldot, Itzhak a incercat sa pastreze unite doua destine. Si-a binecuvantat ambii fii cu „roua cerurilor si plenitudinea pamantului” si a dorit ca ei sa poata trai in pace si intelegere, ca doi frati gemeni.

Dar cineva a inteles ca acest lucru nu putea sa se intample! „Doua destine se vor separa la iesirea din tine.”, i-a spus Dumnezeu Rebecai. Si pentru miile de ani care au trecut de atunci, destinele acestea doua au ramas separate.

Despre Iaacov, comentatorii ne spun ca era personificarea adevarului. Despre Esau, ca era personificarea raului, un „om al campului” [Geneza 25:27] si un insetat de sange. Oare Itzhak chiar a crezut ca va putea impaca aceste doua destine? Ei bine, unii comentatori cred ca da. Ei cred ca intentia lui Itzhak a fost aceea de a-l scuti pe Iaacov de povara lumii materiale, de grija de a aduce mancare pe masa pentru copii si sotie. A dorit ca binecuvantarea spirituala pe care Esau o dispretuia atat de mult sa fie cea care sa ii revina lui Iaacov. Iar Esau urma sa aiba succes in toate si sa ajute, prin contributia sa materiala, la bunastarea celor doi.

In versetul 25:32, Esau spune: „Iata, eu voi muri, asa ca la ce bun imi este dreptul de intai nascut?” Esau nu avea nevoie de binecuvantarea parinteasca, nu avea nevoie de spiritualitate si nu avea nevoie de responsabilitate. El dorea sa traiasca momentul, iar dreptul de intai nascut nu ii oferea nimic din toate acestea. Esau dorea sa manance cand ii era foame („Toarna-mi pe gat din chestia aia foarte rosie, pentru ca sunt obosit” – Geneza 25:30), dorea sa aiba o femeie atunci cand avea chef de o femeie si dorea sa ucida atunci cand era insetat de a ucide. Esau isi batuse joc de dreptul sau de intai nascut pentru o farfurie cu tocana de linte!

Dar asta numai pana in momentul in care altcineva (respectiv Iaacov, pentru care binecuvantarea tatalui insemna enorm), venea sa revendice ceea ce el aruncase ca nefolositor. Iata principiul lui Esau: eu nu vreau dreptul de intai nascut, dar de ce sa beneficiezi TU de el?

Esau a aruncat la gunoi spiritualitatea, dar atunci cand Iaacov a ridicat-o de pe jos si si-a asumat-o a spus: „Fie ca zilele de doliu dupa tatal meu sa se apropie si atunci il voi ucide pe frate meu Iaacov!” [Geneza 27:41]

Nu va aduce asta aminte de nimic? Poate de o tara care a fost plina de corturi si case darapanate, pentru ca in ultimii cincizeci si cinci de ani sa infloreasca? Si poate de cei care au tinut-o, timp de multe sute de ani plina de corturi si case darapanate si care acum striga pe strazi: „Moarte jidanilor! Asta este tara noastra!”

Si va intreb, cum oare ar trebui sa le raspundem tuturor celor care ne striga astfel pe strazi? Ar trebui sa le reamintim cum arata tara atunci cand o aveau (la fel ca dreptul de intai nascut al lui Esau) numai pentru ei? Sau ar trebui sa ii intrebam cum arata tarile in care traiesc ei acum, cele in care (asa dupa cum spun) au fost „fortati sa se refugieze”? Sau poate ar trebui sa le reamintim ca evreii au revenit in Israel doar pentru a lua inapoi ceea ce li se cuvenea de drept, ceea ce stramosii lor au aruncat la lada de gunoi?

Eu cred insa ca trebuie sa le raspundem altfel: trebuie sa le raspundem ca apelativul pe care il folosesc ei este cel de care suntem mandri. Da, suntem evrei (chiar daca ni se spune „jidani” cu sens depreciativ)! Suntem un popor de evrei ca Montefiore si Rotschild, care stiu sa ii ajute pe fratii lor in pogromurile din Rusia Tarista sau in Israelul primilor halutzim (pionieri). Suntem un popor care nu ne-am aruncat mostenirea la gunoi pentru o farfurie de linte!

„Ce este atat de extraordinar cu Iaacov si Esau?”, intrebam in debutul acestui comentariu. Este extraordinar faptul ca episodul luptei dintre ei a fost si este actual chiar si astazi. De cate ori nu ne-am auzit dusmanii spunand: „… apoi il voi ucide pe fratele meu Iaacov”? Aproape ca nu a existat epoca istorica in care sa nu fi fost asa dupa cum spun inteleptii in Hagada de Pesah, „Ela, shebehol dor vador, amad aleinu lehaloteinu…” (In fiecare generatie au existat oameni care s-au ridicat impotriva noastra). Aproape ca nu a fost generatie in care strigate de „Jid! Jid!” sa nu se auda pe strazi, insotite sau nu de pietre aruncate catre evrei.

A existat insa „roua cerurilor si plenitudinea pamantului”, acea binecuvantare a lui Avraham si apoi Itzhak care a ajuns la noi prin atatea generatii de evrei. A existat si continuarea din Hagada de Pesah: „…veHaKadosh Baruh Hu matzileinu miiadam!” (Si Dumnezeu, binecuvantat fie El, ne a eliberat din mainile lor).

In vremea lui Avraham, evreul era un „print al lui Dumnezeu” [Geneza 23:6], lui Itzhak i s-a spus „Tu ai sapat fantana, [dar] apa este a noastra…” [Geneza 26:20], iar Iaacov a fost amenintat cu moartea. Iar la cateva mii de ani mai incolo, urmasilor lui Avraham, Itzhak si Iaacov (adica noua) ni s-a spus ca suntem „jidani” si ca nu avem dreptul la tara noastra si la binecuvantarea noastra. Un singur lucru a scapat insa celor care spera inca (zadarnic!) sa ne distruga, pe noi si tot ceea ce insemnam ca popor si ca parte a umanitatii: faptul ca Dumnezeu Insusi, de acolo de sus de unde ne priveste pe toti, a spus fiecarui evreu in parte, prin gura lui Itzhak: „Blestemat fie cel care te va blestema si binecuvantat fie cel care te va binecuvanta!” [Geneza 27:29]

Shabat Shalom! Hodesh Tov!

Share This
Sari la conținut