În pericopa Noah, Dumnezeu face un legământ cu omenirea și introduce norme legale și morale în lumea de după potop. Printre acestea, ca parte din legământ, există și așa numitele șeva mițvot bnei Noah, adică cele șapte legi aplicabile fiilor lui Noe și, prin extensie, întregii omeniri. Prin instaurarea lor în legământul noahic, un standard minim de moralitate și justiție este conferit asupra întregii lumi.
Trei dintre cele șapte legi noahice sunt derivate exegetic din versetele pericopei Noah:
- SĂ NU MĂNÂNCI O BUCATĂ DINTR-UN ANIMAL ÎN VIAȚĂ – derivat din Geneza 9:4 (pericopa Noah): ”Dar carne cu sufletul ei, sângele ei, să nu mâncați”.
- SĂ NU TE FACI VINOVAT DE CRIMĂ – derivat din Geneza 9:6 (pericopa Noah): ”Cine varsă sângele omului, de către om îi va fi vărsat sângele; căci în imaginea lui Dumnezeu l-a făcut pe om.”
- SĂ INSTITUI TRIBUNALE ȘI LEGI – derivat tot din Geneza 9:6 (pericopa Noah), pe care Talmudul îl explică astfel: ”Cine varsă sângele omului” (adică cel care comite o crimă), ”de către om” (trebuie judecat de către un tribunal format tot din oameni), ”îi va fi vărsat sângele” (tribunal care emite o condamnare la moarte pentru acea faptă).
Pentru contextualizare, celelalte patru porunci sunt derivate din alte versete biblice, după cum urmează:
- SĂ NU COMIȚI IDOLATRIE – derivat din Geneza 2:16 (pericopa Bereșit), unde Dumnezeu adresează oamenilor prima poruncă, afirmându-Se astfel ca unic Creator și Dătător de Lege.
- SĂ NU BLASFEMIEZI PE DUMNEZEU – derivat din Leviticul 24:15 (pericopa Emor), unde un israelit este condamnat pentru blasfemie. Deși acel om era israelit, Tora folosește acolo un termen dublat: איש איש (iș iș), lit: ”un om, un om”, sugerând că interdicția de a blasfemia pe Dumnezeu se aplică tuturor oamenilor.
- SĂ NU AI RELAȚII SEXUALE IMORALE – derivat din mai multe surse, inclusiv din Geneza 2:24 (pericopa Bereșit), 19:20-36 și 20:13 (pericopa Vaiera) și alte versete.
- SĂ NU FURI – derivat din Geneza 2:16 (pericopa Bereșit), unde Dumnezeu dă oamenilor permisiunea de a mânca din toți pomii grădinii, cu excepția unuia singur. Versetele sugerează că dacă acea permisiune nu ar fi existat, actul de a mânca din rodul oricărui copac care aparține altcuiva (în acest caz, lui Dumnezeu) ar fi fost un act interzis, un furt.
Desigur, mi-ar fi imposibil să discut aici toate aceste porunci. Ceea ce vreau să fac este să detaliez un pic două din aceste porunci, una datorită modului interesant și inedit în care un aspect al ei este derivat exegetic din versetul biblic, iar cealaltă pentru implicațiile ei legale, morale și spirituale, valabile chiar și în vremurile moderne.
Prima din cele două porunci este numită șefihut dam, interdicția de a vărsa sânge, de a ucide, cu excepția cazurilor de legitimă apărare sau a execuțiilor impuse de tribunal pentru păcatele capitale. (Impunerea pedepselor capitale nu mai există în zilele noastre, în absența Sanhedrinului.) Versetul din Geneza 9:6 spune astfel: ”Cine varsă sângele omului, de către om îi va fi vărsat sângele […]”. În ebraică, versetul include o rimă îmbrățișată și un joc de cuvinte. Iată-l aranjat vertical, pentru a înțelege mai bine structura:
(1a) שפך șofeh – cel care varsă
(2a) דם dam – sângele
(3a) האדם haadam – omului
(3b) באדם baadam – de către om (lit: ”în om” sau ”de om” sau ”prin om”)
(2b) דמו damo – sângele lui
(1b) ישפך ieșafeh – va fi vărsat
Ipoteza versetului este formată din 1a, 2a și 3a: ”cel care varsă sângele omului”. Concluzia este 3b, 2b și 1b: ”de către om sângele lui va fi vărsat”. Însă versetul poate fi citit și altfel, folosind o interpretare ad litteram la 3b, și împărțind versetul asimetric, adică presupunând că ipoteza este 1a, 2a, 3a și 3b, iar concluzia este 2b și 1b. Lectura rezultată este foarte interesantă: ”Cel care varsă sângele omului din om, sângele lui va fi vărsat”. Cine este ”omul din om”, întreabă Talmudul? Un făt încă nenăscut, care se află în pântecul mamei sale. Pornind de la acest verset, Talmudul și comentatorii iudaici ulteriori concluzionează că porunca de a nu ucide include și interdicția de a provoca avort. (Există excepții de la această regulă, spre exemplu cazul în care viața mamei este pusă în pericol de către făt, prin continuarea sarcinii.)
* * *
A doua poruncă se numește ever min ha’hai și include interdicția de a mânca o bucată dintr-un animal aflat în viață. Ea este derivată exegetic din Geneza 9:4: ”Dar carne cu sufletul ei, sângele ei, să nu mâncați.”
Conform interpretării iudaice, acest verset îndeplinește însă mai multe roluri.
În primul rând, el redefinește balizele consumului de carne. În Geneza 1:29, oamenilor li se spune că au voie să mănânce doar plante, nu și animale. În Geneza 9:3, Dumnezeu le spune că ”tot ce mișună, ce este viu, să vă fie drept hrană; ca vegetația verde, vi le-am dat vouă pe toate.” Iar aici, în Geneza 9:4, acestei permisiuni i se adaugă limitări.
Care sunt aceste limitări? Prima este consumul de sânge. Pentru evrei, porunca negativă de a mânca sânge este repetată explicit în Leviticul 17:10-16 și implică o interdicție absolută: evreii nu au voie să mănânce deloc sânge, în nicio situație. (Sângele de pește este excepția de la această regulă.) Pentru neevrei (bnei Noah), porunca este derivată din acest verset din Geneza și implică doar interdicția de a mânca sângele care curge dintr-un animal înainte ca acesta să moară complet (ex: sângele care curge atunci când animalul este sacrificat). De notat că transfuziile de sânge sunt permise, acel act nefiind considerat echivalent cu actul de mânca.
Totodată, versetul dă naștere și interdicției de a mânca o bucată dintr-un animal aflat încă în viață. Desigur, ne putem întreba cine și-ar dori oare așa ceva… Din păcate, răspunsul este simplu: există tradiții și obiceiuri, prin diverse colțuri de lume, care permit sau chiar încurajează consumul de animale vii sau proaspăt ucise. Există metode de ucidere a acelor animale în feluri crude și brutale, la fel cum există și unele obiceiuri de consum sau folosire a unor părți dintr-un animal care este prins, deposedat de o parte din corpul său și apoi eliberat. Așa stau lucrurile, spre exemplu, cu anumite specii de crabi, unde exemplarele sunt prinse, li se rupe un clește, și apoi sunt eliberați. În culturile orientale, aripioarele de rechin sunt considerate ca având proprietăți medicinale sau afrodisiace, rechinii astfel mutilați fiind adesea eliberați în ocean, unde își găsesc un sfârșit cumplit.
Această poruncă nu se limitează însă doar mâncatul unei bucăți dintr-un animal viu, ci extinde interdicția la orice formă de suferință nejustificată provocată unui animal. Orice formă de cruzime, orice atitudine lipsă de compasiune față de animale, este de asemenea interzisă, transformând acest imperativ biblic într-un ghid universal al respectului și grijii față de animale.
Talmudul (Sanhedrin 59a) dezbate și consfințește detaliile acestei interdicții. Legea – codificată în Talmud pentru evrei și neevrei deopotrivă – impune un standard de moralitate și de respect pentru viață în general, iar încălcarea acestei porunci este privită de Tora și legea mozaică ca o faptă reprobabilă și ca un eșec în misiunea omului de a se îngriji de Creația divină.
În comentariul său, Ramban (Nahmanide) explică faptul că după potop, atunci când Dumnezeu permite consumul de carne și impune limitele lui, versetele afirmă de fapt suveranitatea Creatorului. Lumea îi aparține lui Dumnezeu, nu omului. El a creat-o și El impune regulile. Și deși îl recunoaște pe om ca fiind superior animalelor (sau poate tocmai din acest motiv?), Dumnezeu decretează că omul nu are voie să abuzeze de această superioritate sau de forța și inteligența cu care a fost înzestrat. Da, omul poate mânca animale, le poate folosi pentru povară, pentru transport, chiar și pentru experimente medicale. Dar în toate aceste cazuri, el are și datoria de a se comporta față de ele cu moralitate și milă. Porunca Torei este, în fapt, ”gard protector” împotriva abuzului de putere și o formă de educare a omului în a aprecia și a respecta toate făpturile create de Dumnezeu.
În iudaism, porunca mai are însă și o altă dimensiune. Acțiunile și comportamentele omului nu sunt simple fapte fără noimă; ele au darul să-l influențeze pe om, să-i cultive anumite trăsături de caracter. Atunci când un om face fapte bune, sufletul lui devine mai bun. Când face rău, sufletul lui are de suferit. Interdicția de ever min ha’hai nu protejează așadar doar animalele, ci și pe om. Sădindu-i compasiunea în inimă, Tora îi aduce aminte omului că a fost creat ”în imaginea lui Dumnezeu” și că are o responsabilitate față de acea scânteie divină pe care Atotputernicul i-a insuflat-o. Îngrijindu-se de viața ființelor vii, omul își protejează propriul suflet. Protejând un animal, omul învață să fie milos și cu semenii săi, cu grupurile defavorizate ale societății, cum sunt văduva, orfanul, străinul sau levitul care nu avea posesiune de pământ în Țara Canaanului.
În context modern, porunca este și o lecție de responsabilitate ecologică. ”Semințe” ale acestei idei pot fi găsite, spre exemplu, în comentariile lui Malbim, Sforno sau S.R. Hirsch. În interdicția de ever min ha’hai, omul poate regăsi un îndemn la responsabilitate față de mediul înconjurător. Tora nu spune explicit: ”Protejați planeta!”, dar o spune implicit prin porunci de genul celei din această pericopă. (Alte exemple sunt celebrul ki haadam eț hasade, interdicția de a tăia pomi fructiferi, din Deuteronom 20:19-20.)
* * *
Există desigur foarte multe de spus despre aceste legi, după cum există despre fiecare verset și cuvânt al Torei. Mă voi opri însă aici, cu speranța că lucrurile pe care le-am discutat se vor dovedi interesante și instructive. Vă doresc spor la învățătură, la spiritualitate și la acțiuni bune și morale, benefice pentru întreaga Creație.
Șabat Șalom și Hodeș Tov!
Unde scrie ca poți vărsa sânge în legitimă apărare? Adică, dacă în constituție scrie ceva nu poți veni cu o lege să anulezi constituția. A, că omul a făcut asta, a dat legi utilitariste pentru a ocoli legea originară, nu e deloc spre slava lui Dumnezeu ci a omului.
Regula de legitimă apărare derivă din Exodul 22:1: ”Dacă în timpul spargerii este prin hoțul și este lovit și moare, nu există vină pentru sângele lui.” Altfel spus, cineva care îl omoară nu se face vinovat de crimă și nu este pedepsit, deoarece se presupune că un hoț care intră prin efracție nu este doar pregătit să fure, ci și să amenințe sau pună în pericol viața cuiva (ex: a proprietarului) dacă este prind în fapt. O altă sursă pentru această regulă este Leviticul 19:16, care spune ”să nu stai asupra sângelui aproapelui tău”, o formulare interpretată în iudaism ca un imperativ de a nu rămâne pasiv atunci când sângele cuiva este vărsat. Oricine este martor sau victimă la o astfel de tentativă de rănire și/sau ucidere are dreptul și obligația morală de a interveni și de a-l opri pe agresor, chiar și omorându-l. Talmudul (Sanhedrin 72a-73a) explică și codifică această lege și o stabilește foarte precis în legea și jurisprudența iudaică sub formularea: ”Dacă cineva se ridică asupra ta să te omoare, te poți ridica tu să-l omori mai întâi”. Principiul este sincron și cu legea laică, penală, din practic toate țările și jurisdicțiile, în care legitima apărare este recunoscută și acceptată. Nimeni nu este forțat să aștepte să fie omorât sau rănit grav, fără să poată lua atitudine în a-și apăra viața și integritatea corporală a sa sau a altora. Dimpotrivă, există un imperativ de acțiune menit a pune capăt amenințării, chiar și cu prețul vieții agresorului.
p.s. Legat de analogia pe care ați propus-o, vă pot spune ea este din start eronată. Constituția definește doar cadrul legal, principiile și valorile care trebuie urmate. Ea nu conține însă legile propriu-zise. Regulile de urmat, definițiile diferitelor noțiuni și fapte, pedepsele pentru încălcarea acestor reguli apar în Codul Civil sau Penal, în legi organice, în hotărâri ale guvernelor etc.
Poate greșesc. Nu a existat o lege sau porunca, la inceput, ca omul sa fie ierbivor. Natura omului si a animalelor de ierbivore era in esenta tuturor facturilor vii. Toate făpturile vii au fost create ierbivore, nu prin lege sau porunca divina, ci prin modul in care au fost create făpturile vii.
Omu si animalele si-au stricat calea pe pământ si au ajuns carnivori, prin negarea rolului lor de pământ si a modului stabilit de Dumnezeu in care omul trebuie sa trăiască. Stricarea căii omului si a animalelor pe pământ a adus potopul.
După potop, Dumnezeu a permis omului sa mănânce carne. Dar excesul omului a transformat permisiunea data de Dumnezeu intr-o modalitate de stricare a căii omului pe pământ, din nou, ca înainte de potop, intr-o cale spre distrugerea lucrurilor bune făcute de Dumnezeu pe pământ in prima săptămâna a creației
Primul imperiu cunoscut, imperiul akadian, a dispărut prin voia lui Dumnezeu, după câteva sute de ani (între anii 2.200 -1.900 i.e.n) ani in care imperiul akadian a fost avertizat prin seceta, trăznete, etc asupra căii rele pe care apucase.
Tocmai ca urmare a stricării caii omulu după potop, prin legea data de Dumnezeu lui Moise, omul are voie sa manance doar carne de la animale curate si prin recunoașterea supremației si întâietății lui Dumnezeu (Levetic 17). Dacă nu poți respecta porunca din Levetic 17 atunci mai bine renunți la consumul de carne.
In afara de Interdicție de a mânca sânge, legea data de Dumnezeu lui Moise, conține si interdicția de a mânca grăsime – Levetic 3:17. Pt ca grăsimea ii aparține întodeauna lui Dumnezeu.
In final, in vremurile din urmă, prorocul Isaia spune ca omul si animalele (inclusiv animalele carnivore) vor reveni la recunoașterea supremației lui Dumnezeu si vor fi din nou ierbivore.
Numele Domnului sa fie laudat. Ferește-te de rău si fa binele. Caută pacea si o urmează pe ea.
Îmi pare sincer rău, dar faceți greșeală după greșeală.
În Geneza 1:29 (înainte de potop), Dumnezeu spune foarte clar: „Iată, v-am dat toată sămânța roditoare de vegetație care este pe fața întregului pământ și orice pom în care este rod dătător de sămânță – să vă fie vouă drept hrană.”. Acest lucru se schimbă după potop: ”Tot ce mișună, ce este viu, să vă fie drept hrană; ca vegetația verde, vi le-am dat vouă pe toate.” (Gen. 9:3) Așadar, oamenilor le-a fost dată inițial permisiunea să mănânce doar plante, apoi li s-a dat și permisiunea să mănânce animale.
Stricarea căii omului pe pământ n-are nicio legătură cu mâncatul de carne (sau orice altceva). Are legătură cu ceea ce Tora numește ”hamas” (Gen. 9-11,13), termen explicat în iudaism ca referindu-se la jaf, corupție, imoralitate sexuală și violență: ”Iar pământul s-a pervertit înaintea lui Dumnezeu și s-a umplut pământul de jaf. Dumnezeu a văzut pământul și iată, era pervertit, căci toată firea își pervertise calea pe pământ.” Nicăieri nu se spune că potopul ar fi fost provocat de excesul consumului de carne.
Istoria imperiului akadian n-ar nicio legătură cu subiectul.
Legile de kașrut nu sunt o modalitate de a ”repara” lumea după potop. Animalele curate (koșer) n-au nicio legătură cu subiectul. Legile de kașrut din Leviticul se aplică exclusiv poporului lui Israel (poporul evreu), și nicidecum întregii omeniri. Interdicția de a mânca grăsime din Levitic 3:17 n-are nici ea nicio legătură cu potopul și apropo, nici nu se referă la toată grăsimea unui animal, ci doar la grăsimea care acoperă organele interne. Grăsimea de sub piele sau cea intramusculară este permisă.