Conform DEX Online, definiția principală a substantivului ”muzică” este următoarea:

Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. — Dex Online

Ce sentiment sau idee poate însă exprima un singur sunet?

Aparent, nu ne așteptăm la prea mult. Un sunet pare mult prea scurt, mult prea singular și mult prea sec pentru a putea exprima idei și sentimente, nu-i așa? Poate doar dacă vorbim despre vreun strigăt sau o onomatopee… Însă în pericopa pe care o citim în această săptămână, există un sunet care nu numai că surprinde perfect și o idee, și un sentiment, însă o face într-un mod unic, inedit și profund educativ.

Sunetul la care mă refer aici este cunoscut în tradiția iudaică sub numele de שלשלת — ”șalșelet” și este una din notele de cantilație a Scripturii. Desigur, înainte de a vorbi despre șalșelet și conexiunea sa cu pericopa săptămânii, trebuie să spunem câteva cuvinte despre cantilație.

Cantilația este o formă a serviciului religios iudaic, o linie melodică și de articulare pe care o folosim atunci când citim Tora sau Haftara în sinagogi. Notele muzicale utilizate pentru intonarea textului nu sunt arbitrare, ci dimpotrivă, sunt foarte bine definite în tradiția iudaică. În textul propriu-zis al Torei, ele nu sunt marcate (la fel cum nu sunt marcate de altfel nici vocalele), însă iudaismul le-a consacrat ca atare din cele mai vechi timpuri și până astăzi, considerându-le o tradiție primită de Moșe de la Dumnezeu în timpul Revelației Sinaitice. Aceste note de cantilație servesc la delimitarea versetelor și slujesc drept ca semne de punctuație, ajutând astfel cititorul să accentueze și să înțeleagă mai bine textul biblic.

Uriașa majoritate a notelor de cantilație sunt foarte răspândite în Tora, ele apărând fiecare în zeci și sute de versete. Însă patru dintre aceste note sunt extrem de rare, trei dintre ele — karnei para, merha kefula și ierah ben iomo — apărând fiecare doar o singură dată în întreg textul Torei. (Aveți aici o listă completă a notelor de cantilație, alături de un fișier audio care, din păcate, nu conține ultimele patru note, probabil tocmai datorită rarității lor.)

Nota de cantilație despre care vorbim astăzi — șalșelet — este tot din categoria notelor extrem de rare. Ea apare de doar patru ori în întreaga Tora, de trei ori în Cartea Genezei și o dată în Leviticul 8:23. În toate cele patru apariții — după cum explică și rabinul Jonathan Sacks ale cărui comentarii ne sunt în acest an sursă de inspirație — șalșelet servește un scop foarte bine definit: acela de a puncta o stare de nesiguranță, un dubiu, o șovăire interioară.

Una dintre aceste apariții este în pericopa săptămânii, Haiei Sara. Aici, Tora ne relatează episodul în care Eliezer, slujitorul lui Avraham, este trimis să caute o soție pentru Ițhak. În versetul 24:12, Tora ne surprinde monologul lui Eliezer astfel:

Și [Eliezer] a spus: ”O Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraham, așează lucrurile înaintea mea astăzi și poartă-Te favorabil cu stăpânul meu Avraham. ” — Geneza 24:12

Deasupra cuvântului ”a spus” (ויאמר) din debutul versetului, tradiția iudaică plasează un șalșelet. Atunci când citim, vocea alternează în tonalitate (sus-jos) de trei ori consecutiv și odată cu ea, Tora ne sugereză practic și sentimentul de nesiguranță și șovăire pe care tradiția iudaică i-l atribuie în acele momente lui Eliezer.

Motivul șovăielii este însă neclar. Comentatorii biblici aproape că par și ei sub influența notei șalșelet, oferind explicații interesante însă radical diferite.

În Talmud, Ran (rabinul Nisim ben Reuven din Girona, Catalonia; 1320-1376), propune ideea că Eliezer s-a temut că testul pe care el însuși l-a propus (”Fie ca tânăra care va spune: «Bea și eu voi da apă și cămilelor tale» — pe ea a hotărât-o [Dumnezeu] pentru Ițhak” — Geneza 24:14) să nu fie o greșeală. În iudaism, este interzis să ne trăim viața pe baza superstițiilor, adică a abordărilor de tipul ”dacă se întâmplă X, atunci voi face Y”, în care X și Y sunt complet necorelate. Conform explicației lui Ran, Eliezer s-a temut ca testul său să nu se încadreze cumva în această categorie, iar ezitarea sa a provenit din temerea ca nu cumva realizarea misiunii să se bazeze pe o încălcare a spiritului legii mozaice.

Un alt rabin medieval, Ibn Caspi (Franța și Spania, 1280-1345) propune ideea că șovăiala lui Eliezer a avut la bază întrebarea: Oare am făcut bine să aleg o nevastă pentru Ițhak doar pe baza unui singur test? Nu ar fi fost oare mai potrivit să concep o întreagă serie de teste menite a determina soția cea mai potrivită? Cum îi pot oare determina exact caracterul unei fete pe baza comportamentului ei dintr-un incident singular?

Midrașul (Bereșit Raba 59:5) propune însă ideea probabil cea mai interesantă. Conform acestei surse, șovăiala lui Eliezer avea la bază faptul că Eliezer era nesigur dacă chiar voia ca testul să reușească. Până în acel moment — sugerează Midrașul — ”Eliezer a stat și a așteptat ca propria lui fiică să fie potrivită pentru Ițhak.

Privită prin această prismă, șovăiala lui Eliezer este foarte specială și interesantă. Dacă misiunea de a îi găsi o soție lui Ițhak ar fi eșuat, dacă Rebeca (fata aleasă în final) nu și-ar fi făcut apariția, Avraham ar fi rămas cu un fiu necăsătorit și cu o avere pe care nu avea cui să o lase. În acel caz, o căsătorie între Ițhak și fiica lui Eliezer nu era deloc exclusă, ba chiar foarte posibilă, mai ales având în vedere că Eliezer este descris cu doar câteva versete în urmă ca fiind ”mai-marele casei lui Avraham” (Geneza 24:2), cel responsabil de tot și de toate pe proprietatea lui Avraham.

În explicația sa, Midrașul face de fapt referință la un sentiment perfect uman: egoismul. ”De ce să ia altcineva averea lui Avraham și nu eu și urmașii mei?” este întrebarea pe care poate și-a pus-o Eliezer în acele momente. Desigur, ar fi fost foarte ușor să se întoarcă acasă și să raporteze că nu a putut găsi o soție potrivită pentru Ițhak. Nimeni nu l-ar fi putut controla, nimeni nu ar fi bănuit măcar faptul că încercarea nu a fost perfect onestă.

Însă cu toate dubiile, cu toată șovăiala, loialitatea lui Eliezer față de Avraham și față de corectitudine și adevăr, triumfă în ultimă instanță. În ciuda nesiguranței de moment, Eliezer își continuă misiunea, o găsește și o pețește pe Rebeca și i-o aduce lui Ițhak așa cum a promis.

Așa cum am precizat, nota de cantilație șalșelet pe care o găsim în acest verset este menită a puncta ezitarea lui Eliezer. În celelalte episoade unde ea apare în Tora, rolul ei este identic și deznodământul poveștii similar.

În Geneza 39:8, în pericopa Vaieșev, Iosef (fiul lui Iaakov), proaspăt vândut în sclavie de către frații lui, ezită înainte de a refuza avansurile făcute de soția lui Potifar. Dacă ne gândim bine, relația care tocmai i se propusese i-ar fi putut aduce o viață infinit mai ușoară în Egipt. El era la acea vreme un simplu sclav și relația cu nevasta lui Potifar (un dregător la curtea Faraonului) trebuie să fi fost foarte tentantă. Dilema pe care Iosef a trăit-o a fost de fapt aceea între ce e bine și ce e drept, între convenabil și moral. Și, în final, dreptatea și moralitatea au triumfat.

În Geneza 19:16, în pericopa Vaieira, Lot ezită de asemenea. Momentul? Atunci când trebuie să plece din Sodoma. Iar ezitarea este de înțeles, pentru că acela era locul pe care și-l alesese, cel în care își stabilise casa, locul prosper cu pășuni mănoase în care își putea crește vitele. E drept că locuitorii erau nelegiuiți, că moralitatea era la pământ și răutatea la cote alarmante, însă în ultimă instanță acolo era ”acasă” pentru Lot. Când îngerii îl scot cu forța din Sodoma pentru a-l salva, Lot ezită. Este de altfel aceeași ezitare cu cea care a făcut-o pe soția lui Lot să privească înapoi și să se transforme într-un stâlp de sare (Geneza 19:26). Este din nou ezitarea între bine și drept, între convenabil și moral.

Iar în Leviticul 8:23, în pericopa Țav, Moșe ezită și el. În acel episod, un șalșelet este plasat asupra verbului ”a sacrifica” (וישחט), referirea fiind la un berbec adus ca ofrandă de către Aaron. Ritualul descris în acele versete este cel al inaugurării Tabernacolului, singurul de acest gen din întreaga Tora în care Moșe are un rol direct de Mare Preot. Imediat după inaugurare, conform poruncii divine, Aaron și urmașii săi, kohenii — și nu Moșe (care este levit) — vor fi cei care vor realiza ritualul, cei care vor aprinde Menora, cei care vor sacrifica animalele pentru ofrande. Este așadar perfect de înțeles, în condițiile date, că Moșe a ezitat. În fond, după acel ultim ritual, el urma să își piardă dreptul de a Îl sluji pe Dumnezeu în acest fel, prin ofrande, în favoarea fratelui său Aaron. Ne putem imagina și aici sentimente mixte, întrebări de tipul ”de ce el și nu eu?” Și în acest caz însă, moralitatea și respectarea poruncilor divine și a valorilor corecte a triumfat.

Fie în povestea lui Eliezer din pericopa noastră, fie în cea a lui Lot, Iosef sau Moșe din alte pericope, Tora ne punctează că potențialul de a greși există întodeauna. Există șovăiala, ezitarea, tentația de a alege calea simplă, convenabilă, facilă și favorabilă propriilor interese. O simplă notă de cantilație, șalșelet, ne aduce în prim-plan aceste momente dramatice și ne invită să reflectăm asupra propriilor noastre ezitări. Ce alegem când suntem în dilemă? Ceea ce este corect sau ceea ce ne convine mai mult? Ce este drept sau este bine pentru noi?

Să fim inspirați de alegerile înaintașilor noștri, să chibzuim atent la propriile noastre dileme și — cu ajutorul lui Dumnezeu — să facem întodeauna alegeri înțelepte!

Șabat Șalom!

Share This