O valoare fundamentală în iudaism este sacralitatea vieții și recunoașterea scânteii de divinitate, așa-numitul țelem Elokim (”imaginea lui Dumnezeu”), din fiecare om. La rândul său, această recunoaștere dă naștere respectului ce este datorat fiecărui om – indiferent de sexul, rasa, naționalitatea, religia, statutul său social etc. – și se extinde nu numai în timpul vieții cuiva, dar și după moarte.

În pericopa din această săptămână, Haiei Sara, regăsim o sursă pentru porunca numită în iudaism levaiat hamet, care se referă la obligația de a însoți un decedat pe ultimul său drum și de a-i asigura o înmormântare demnă. În pericopa din această săptămână, primul dintre patriarhii poporului evreu, Avraham, este confruntat cu provocarea de a găsi un loc potrivit pentru înmormântarea soției lui, Sara. Ne spune Tora astfel:

Și a fost viața Sarei o sută douăzeci și șapte de ani – anii vieții Sarei. Și Sara a murit în Kiriat-Arba, adică Hebron, în țara Canaanului; și Avraham a venit s-o elogieze pe Sara și s-o plângă. – Geneza 23:1-2

Versetele sunt simple dar pline de miez. În tot capitolul 23 din Cartea Genezei, Tora descrie apoi cu lux de amănunte negocierile lui Avraham cu fiii lui Het pentru cumpărarea peșterii Mahpela, locul ales pentru înmormântarea Sarei. Versetele biblice se axează pe două direcții principale:

1. Efortul depus pentru o înmormântare demnă. Avraham insistă să cumpere peștera Mahpela și ogorul din jurul ei în mod legal, refuzând să accepte daruri sau favoruri (v. Geneza 23:13). Mai multe principii iudaice acționează aici. În primul rând, avem de-a face cu maarit ain, un principiu care impune ideea ca un om să se distanțeze de orice suspiciune. Iar în al doilea rând, avem de-a face cu prevenția a ceea ce iudaismul numește mițva haba beaveira (o poruncă divină împlinită printr-o încălcare) – în acest caz situația în care Avraham ar fi ajuns să o onoreze pe Sara înhumând-o într-un loc pe care îl dobândise în mod fraudulos (ex: prin deposedare sau furt).
2. Grija pentru alegerea unui loc permanent de odihnă. Dintre toate locurile în care Sara ar fi putut fi înhumată, Avraham alege un loc stabil și respectabil, demn de personalitatea celei care îi fusese soție. În contextul promisiunii lui Dumnezeu față de el și urmașii lui, Avraham mai întreprinde o acțiune importantă: el achiziționează prima parcelă de pământ din Canaan, consfințind astfel debutul procesului de luare în posesie a țării promise de Dumnezeu.

Talmud și comentatori 

Pornind de la versetele biblice – din această pericopă, dar nu numai – Talmudul acordă o atenție deosebită îngropării celor decedați, considerând această poruncă ca fiind hesed shel emet, un act de bunătate pură și altruistă. Dacă pentru orice alt act de bunătate sau caritate un om se poate aștepta – cel puțin teoretic – la o răsplată oarecare, la un răspuns pozitiv din partea celui care beneficiază de el, în cazul înmormântării acest lucru este imposibil, deoarece beneficiarul nu mai este în viață. De aceea, îndeplinirea acestei porunci are un caracter special, răsplata pentru ea fiind apanajul direct și exclusiv al lui Dumnezeu.

În Talmud, tratatul Sanhedrin 46b, rabinii derivă obligativitatea înmormântării rapide din versetul din Deuteronom 21:23. Acel verset impune această obligație chiar și în cazul executării unui condamnat la moarte, spunând următoarele: ”Iar dacă un om va comite un păcat vrednic de moarte, să fie omorât și să îl spânzurați pe lemn. Să nu rămână peste noapte hoitul lui pe lemn, ci să-l îngropi negreșit în ziua aceea.” (Desigur, în zilele noastre, când condamnările la moarte nu mai există în iudaism, nici obiceiul expunerii simbolice pe lemn, practicat în antichitate, nu mai există.) Obligația generală a înmormântării poate fi dedusă printr-un procedeu de kal vahomer: dacă chiar și un condamnat la moarte trebuie să beneficieze de o înmormântare demnă, cu atât mai mult acest lucru este necesar în cazul unui om care nu a fost condamnat pentru vreun păcat capital.

Mai mult, în tratatul talmudic Bava Batra 100b, rabinii fac explicit și legătura între înmormântare și acțiunile lui Avraham, care ne aduc aminte că acest ritual trebuie îndeplinit cu respect și demnitate pentru cel care a trecut la cele veșnice, chiar și atunci când acest lucru presupune cheltuieli sau eforturi semnificative. Diverse ritualuri legate de înmormântare sunt menționate în aceeași sursă talmudică, derivate fiind din versete biblice.

La rândul lor, comentatorii clasici ai Torei vorbesc pe larg despre această poruncă. Rași, Ramban (Nahmanide) sau Ibn Ezra adaugă – fiecare dintre el – perspectiva proprie asupra versetelor din pericopa noastră. De la accentuarea devotamentului lui Avraham pentru Sara și până la importanța peșterii Mahpela în cadrul legământului dintre Dumnezeu și evrei, de la importanța rostirii unui discurs funerar (care, conform verbelor din finalul versetului din pericopă, trebuie să aibe rolul de a ”elogia” și a ”jeli” pe decedat) și până la detaliile dialogului dintre Avraham și fiii lui Het pentru a evita orice dispute ulterioare – Tora punctează atent detalii de ritual și valori iudaice care ne inspiră și ne călăuzesc chiar și în zilele noastre.

Reglementările halahice pentru înmormântare

Departe de a putea clarifica toate detaliile legate de înmormântare și doliu conform legii mozaice – care ar necesita mult mai mult spațiu și aprofundare – iată pe scurt câteva principii care ghidează acest proces:

1. Înmormântarea grabnică. Conform Mișne Tora (Hilhot Avel 4:8), decedatul trebuie îngropat cât mai curând posibil după moarte. Conceptul care stă la baza acestei idei (și a altora) este kavod hamet – onorarea celui decedat. Întârzierea unei înmormântări este permisă numai cu scopul de a onora decedatul, de exemplu dacă este necesar mai mult timp pentru ca rudele să se poată aduna sau pentru definitivarea tuturor ritualurilor. Desigur, în cazul în care sunt necesare proceduri legale (ex: obținerea certificatelor de deces sau a autorizației de înmormântare, investigații în cazul unei morți suspecte sau violente etc.), înmormântarea este amânată până la finalizarea acestora.În Israel, înmormântarea are loc de obicei chiar în ziua decesului. Dacă decesul este de Șabat, multe autorități rabinice recomandă înmormântarea în noaptea imediat următoare, după ieșirea Șabatului. În diaspora, ea este amânată adesea câteva zile, până la finalizarea tuturor demersurilor legale necesare. Înmormântarea nu se efectuează de Șabat sau de sărbători. În zilele intermediare ale sărbătorilor biblice (Hol Hamoed), înmormântarea poate avea loc în anumite condiții bine determinate, dar doliul propriu-zis începe abia după sărbătoare.
2. Simplitatea ritualului. Sobrietatea evenimentului este importantă, la fel cum este importantă și simplitatea acestuia. Iudaismul prevede, spre exemplu, că înhumarea are loc într-un sicriu simplu, din lemn nelăcuit, evitând astfel excesele de orice fel și opulența. În Israel, înmormântarea se face fără sicriu (pentru a facilita contactul direct cu pământul, trupul fiind doar învelit în tahrihim – un giulgiu simplu, alb.
3. Implicarea comunitară. Talmudul (Ketubot 72a) precizează că porunca de levaiat hamet, de conducere a decedatului pe ultimul drum, este o poruncă cu valoare comunitară, inclusă pe lista de mițvot hațibur. Atât de importantă este această poruncă încât în cazul în care nimeni nu este disponibil pentru a îngropa un decedat, chiar și Marele Preot (Kohen Gadol), căruia nu îi era permis să se apropie de un trup mort nici chiar pentru a-și onora propriile rude de gradul întâi, avea obligația să se ocupe personal de înmormântare. Kohenii (urmașii lui Aharon pe linie paternă) nu participă activ la înmormântare, cu excepția înmormântării anumitor rude apropiate, dar pot asista la înmormântare de la distanță, în anumite condiții.
4. Îngroparea în pământ. Conform Genezei 3:19 (”Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”), înmormântarea trebuie să se facă în pământ. Incinerarea sau înmormântarea într-un mausoleu, deasupra pământului, nu este permisă. Donarea corpului în scopuri științifice este de asemenea interzisă, dar legea mozaică permite – în anumite condiții și cu anumite precauții procedurale – donarea postmortem de organe, pentru a salva viața cuiva. În cazul unui accident sau a unei demembrări a trupului din orice motiv, înhumarea trebuie să urmărească îngroparea tuturor părților corpului.

Ritualul de înmormântare

În imensa majoritate a cazurilor, ritualurile de pregătire a decedatului și cele legate de înmormântare sunt efectuate sau supravegheate de către Hevra Kadișa, o instituție special în înființată în cadrul comunității evreiești. Pe scurt, iată câteva din ritualurile asociate înmormântării iudaice:

1. Tahara (purificarea) – Trupul este spălat cu atenție și minuțiozitate și apoi îmbrăcat în tahrihim (giulgiuri albe), care simbolizează puritatea și egalitatea tuturor oamenilor în fața morții. Aceste giulgiuri nu au buzunare, simbolizând faptul că omul merge în Lumea cea Veșnică fără a putea lua cu el posesiuni materiale, ci doar meritele faptelor lui bune în această lume.
2. Șmira (vegherea trupului) – De la deces și până la înmormântare, un trup mort nu trebuie lăsat nesupravegheat. Acest ritual este îndeplinit atât în amintirea considerentelor pragmatice ale antichității (când exista pericolul ca un trup mort nesupravegheat să fie atacat sau pângărit de animale sălbatice), cât și cu rol ritual. Cel care veghează trupul (șomer) recită psalmi pentru a crea o atmosferă demnă tranziției pe care sufletul o încearcă, părăsind această lume și migrând către Lumea cea Veșnică.
3. Ritualul de înmormântare este simplu și sobru. Textele care sunt recitate sunt selectate din psalmi și alte surse. Cei îndoliați, rudele apropiate, fac în acest moment și keria, ruperea simbolică a veșmintelor, în semn de doliu și jale, un ritual însoțit și de binecuvântarea aferentă.
4. Tradiții specific evreiești – Spre deosebire de alte religii și credințe, în iudaism sunt interzise expunerea publică a cadavrului, adică sicriul deschis. Se obișnuiește totodată să se evite florile, jerbele și coroanele, considerate obiceiuri străine iudaismului. Nu există propriu-zis o culoare de doliu (negru sau altă culoare) și nici obiceiul de a purta o banderolă pe braț sau un semn în piept. În schimb, după înmormântare, se pun pietre pe mormânt, în conformitate cu obiceiuri evreiești antice, iar cei prezenți încep consolarea celor îndoliați (nihum avelim) prin primul ritual de doliu: trecerea celor în doliu printre două șiruri de oameni (șurot) care le oferă condoleanțe.
5. Respectarea dorințelor decedatului – Deși un concept foarte important, respectarea dorințelor exprimate ale decedatului are totuși limite în iudaism. Instrucțiunilor care sunt în mod explicit contrare legii mozaice nu li se dă curs. Spre exemplu, dorința exprimată a cuiva de a nu beneficia de un hesped (predică funerară) la înmormântare este onorată, însă dorința de a fi incinerat nu este onorată.

Doliul și ritualurile lui, inclusiv ridicarea pietrei funerare, comemorările anuale sau rostirea de Kadiș, Kel Male Rahamim și Izkor,  sunt chestiuni complexe, pe care nu îmi propun să le abordez pe larg aici. Ca regulă generală însă, pentru orice întrebare specifică legată de legea mozaică aplicabilă într-o situație anume – legată de înhumare, doliu sau orice alt subiect – soluția corectă este de a consulta propriul rabin sau rabinul comunității locale, singurul abilitat să ofere un răspuns personalizat care să țină seama nu doar de legea mozaică și tradiția locală, ci și de detaliile specifice ale cazului în sine.

* * *

Ca și concluzie, pericopa Haiei Sara și ritualurile asociate poruncii de levaiat hamet se împletesc într-o lecție profundă despre respectul datorat celor care ne-au părăsit. Prin eforturile sale de a-i oferi Sarei o înmormântare demnă, Avraham nu doar că inaugurează o tradiție etică și spirituală, dar și subliniază importanța sacralității vieții, care se extinde dincolo de moarte. Ritualurile funerare evreiești antice și contemporane, de la purificarea trupului și până la sobrietatea și modestia ceremoniei, continuă să reflecte valorile evidențiate de primii patriarhi în pericopa noastră din Cartea Genezei. Departe de a fi doar un ritual sec sau desuet, levaiat hamet reprezintă nu doar o obligație religioasă, ci și o oportunitate de a reafirma legătura dintre om și Creator, întărind continuitatea valorilor care definesc iudaismul.

Fie voia lui Dumnezeu să avem parte numai de bucurii!

Șabat Șalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.