[Comentariu dedicat memoriei rabinului Gavriel si sotiei sale Rivka Holtzberg si tuturor victimelor terorismului, precum si tuturor oamenilor, evrei sau neevrei, aflati in suferinta in intreaga lume.]

Un simplu gand astazi, un simplu gand… In pericopa acestei saptamani, povestea lui Iaacov, atat de importanta in nasterea si dezvoltarea noastra ca popor evreu, este punctata la un moment dat, in versetul 29:10 din Geneza, de un episod aparent insignifiant: “Cand a vazut-o Iaacov pe Rahel, fiica lui Lavan, fratele mamei sale, si turma lui Lavan, fratele mamei sale, s-a apropiat, a coborat piatra de pe gura fantanii si a adapat turma lui Lavan, fratele mamei sale.” Ce importanta poate avea oare un asemenea detaliu?

Ramban (Nahmanide) explica faptul ca acest incident ne vorbeste de fapt despre credinta. Daca un om crede in Dumnezeu, acel om va fi in stare sa faca imposibilul. Folosind exact cuvintele lui Ramban: “Tora ne vorbeste mult despre acest subiect pentru a ne invata ca un om care are credinta in Dumnezeu primeste rasplata prin reinnoirea puterii sale. (Isaia 40:31) Caci, iata, parintele nostru Iaacov a venit de pe drum obosit, si a dat la o parte o piatra pe care pastorii a trei turme de oi nu o puteau misca.”

Rabinul Avi Weiss, cel pe care adesea il citez in comentariile mele si cu care am avut placerea sa invat in Statele Unite, adauga si faptul ca aceasta explicatie a lui Ramban ne ofera si un mod de a privi mai indeaproape modul in care oamenii reactioneaza la suferinta.

Desi multi cred altfel, principala intrebare atunci cand vine vorba despre suferinta nu este “de ce”, caci la aceasta intrebare de fapt nu exista nici un raspuns. De multe ori, “de ce” este dincolo de posibilitatile noastre de a intelege si orice raspuns am primi ni se va parea (si probabil ca si este) fals si gol. Intrebarea “de ce” incearca de fapt sa inteleaga trecutul, privind la un evenimente care a avut loc deja. Si tocmai aici este una dintre probleme. Desigur, trebuie sa ne amintim, insa suntem perfect constienti ca nu avem nici o posibilitate de a schimba ceva din trecutul pe care ni-l amintim, fie el indepartat sau apropiat. In loc sa ne intrebam “de ce”, poate ca ceea ce ar trebui sa facem este sa vedem ce actiuni ar trebui sa intreprindem dupa ce suferinta a lovit. CE si nu DE CE este abordarea practica, nu filosofica. Iar CE este si intrebarea care se adreseaza viitorului, asupra caruia avem control, si nu trecutului pe care putem doar sa ni-l amintim.

Insa mai e nevoie de ceva: in timp ce ne punem aceasta atat de importanta intrebare (“ce sa facem in fata suferintei”), ne intrebam, firesc, ca oameni, si “ce face Dumnezeu in fata suferintei?” Comentariul lui Ramban pare sa sugereze ca atunci cand suferim, Dumnezeu ne da puterea de a transcende aceasta suferinta, de a trece “dincolo” si a face lucruri pe care le credeam imposibile. Dumnezeu, care este infinit, ne-a creat “dupa imaginea Sa” si, uneori, ne da permisiunea si puterea de a deveni si noi “infiniti”, de a face lucruri aparent imposibile.

In viata fiecaruia dintre noi, exista incercari la care nu ne-am gandit niciodata si in fata carora ni se pare ca suntem complet pierduti si neputinciosi. Vedem suferinta, vedem moarte, ne confruntam cu durere si lacrimi, cu handicap si boala, cu oameni care sunt defavorizati si pe care ii doare. De cele mai multe ori ne spunem ca nu avem nimic de facut si ne dam deoparte speriati sau ramanem pe loc si nu mai putem merge inainte. Insa nu este asa!

Imi aduc aminte, dintr-o carte citita inainte de a se naste Shiri, fetita mea, de o poveste, un articol, daca vreti, care se numea “Welcome to Holland” (“Bine ati venit in Olanda”), scris in 1987 de catre o mama din Statele Unite, care se numea Emily Perl Kingsley, si care in 1974 a nascut un copil bolnav de Sindrom Down. Iata cum isi descria ea experienta si ceea ce a ajutat-o sa treaca peste toata suferinta…

Cand afli ca esti pe cale sa nasti, este ca si cum ai planui o vacanta extraordinara in Italia. Mergi sa cumperi un ghid turistic si iti faci planuri… Coloseumul, statuile lui Michelangelo, gondolele din Venetia. Ba chiar te apuci sa inveti cateva fraze uzuale in italiana. Totul este atat de minunat…

Dupa luni de pregatire si asteptari, ziua vine in sfarsit. Iti faci bagajele si mergi la aeroport. Iar dupa cateva ore de zbor, avionul aterizeaza si stewardesa anunta la microfon: “Bine ati venit in Olanda.”

“Olanda?!?”, iti spui. “Cum adica Olanda? M-am inscris in excursie pentru Italia! Ar trebui sa fiu in Italia. Toata viata mi-am dorit sa ajung in Italia.” Insa a avut loc o schimbare de ruta si acum esti in Olanda. Si acolo trebuie sa ramai.

Este un loc atat de diferit! Trebuie acum sa cumperi ghiduri turistice noi, sa inveti o noua limba. Si te vei intalni cu oameni si situatii pe care nu le-ai fi intalnit nicicum. Este un alt loc, un loc diferit. Este mai “potolit” decat Italia, mai putin “stralucitor” decat Italia. Insa dupa ce vei fi stat aici un pic, vei vedea ca Olanda are mori de vant… Olanda are lalele. Olanda il are si pe Rembrandt.

Insa toata lumea pe care o cunosti vine si pleaca din Italia… si toti se lauda despre tot ce au facut acolo. Si pentru tot restul vietii, iti vei spune: “Da, acolo ar fi trebuit sa merg si eu, acolo era planuit sa merg…” Iar durerea aceasta nu se va stinge niciodata, niciodata… pentru ca pierderea unui vis este o pierdere atat de dureroasa.

Insa daca iti vei trai viata jelind ceea ce nu ai obtinut in Italia, nu vei putea niciodata sa vezi cu adevarat ce exista in acest loc, cel in care esti acum… Olanda.

Credinta, forta interioara, instinct? Nimeni nu poate supravietui suferintei daca nu are una din acestea, daca nu isi pune intrebarea CE si nu DE CE. In povestea lui Iaacov si versetul din Isaia, raspunsul este Dumnezeu, care ajuta pe supravietuitori, pe cei care privesc durerea in fata, pe cei care o traiesc, sa mearga mai departe. Auzim de atatea ori despre oameni extraordinari in lume si tot timpul ne gandim daca nu cumva exista doar incercari extraordinare, iar oamenii sunt obisnuiti, simpli, avand insa in ei puterea de a merge mai departe chiar dupa suferinte si dureri si pierderi inimaginabile. Iar pentru mine, puterea acestor oameni obisnuiti, a noastra, de a merge mai departe este modul prin care Dumnezeu lucreaza in oameni.

Si din nou imi citez rabinul, pe Avi Weiss… “Poate ca aceasta este si simbolistica detaliului din pericopa noastra. Apa, asa cum apare ea in atatea epidoade biblice, reprezinta viata. Stanca de pe gura fantanii reprezinta greutatile, tragediile, incercarile, momentele in care ne simtim blocati si apasati si indurerati. Iar Iaacov ne aduce aminte ca atunci cand imposibilul pare sa stapaneasca, cand ni se pare cu neputinta sa mergem mai departe, raspunsul corect este sa ne suflecam manecile, sa tragem aer in piept si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa transformam acel imposibil in posibil.”

Shabat Shalom!

Nu există etichete pentru acest articol.
Share This