Aflându-mă pe drum în aceste zile, însă nedorind să vă las fără un subiect de meditație și studiu, vă ofer în această săptămână trei scurte idei din prima pericopă a celei de-a doua cărți a Torei.

Ca și în Cartea Genezei, și în Cartea Exodului greșelile de traducere și nuanțele ratate abundă din păcate în traducerile ”clasice”. Continuăm așadar explorarea noastră, cu speranța că elucidările pe care le vom oferi se vor dovedi utile celor care își doresc să înțeleagă cât mai în detaliu textul biblic…

Prima oprire o facem în versetul 17, acolo unde Tora ne vorbește despre moașele evreicelor și modul în care ele nesocotesc voința lui Faraon.

Textul biblic ne spune că ”moașele s-au temut de Dumnezeu și nu au făcut precum le vorbise regele Egiptului”. Apoi versetul continuă cu o expresie relativ stranie: ותחיין את הילדים (”vatehaiena et haieladim”). Iată interpretările clasice:

  • [DC]: ”ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască”
  • [BOR]: ”ci au lăsat și pe băieți să trăiască”
  • [GG]: ”ci au lăsat cu viață pe băieți”
  • [NTR]: ”ci au lăsat și pe băieți să trăiască”

Citând Talmudul (Tratatul Sota 11b), Rași oferă în comentariul său interpretarea ”ci au păstrat (sau menținut) băieții în viață”. Diferența este una subtilă, însă deloc de ignorat. Nu numai că moașele nu l-au ascultat pe Faraon și porunca sa de a ucide băieții, ci au făcut tot posibilul ca aceștia să trăiască: le-au oferit hrană, i-au îngrijit, s-au asigurat de bunăstarea și sănătatea lor etc.

Interpretarea este chiar și mai nuanțată în condițiile în care în chiar versetul precedent, porunca Faraonului este ca băieții să fie omorâți, iar fetele să ”fie lăsate să trăiască” (וחיה – ”vehaia”). Altfel spus, porunca Faraonului a avut două părți distincte, una activă și una pasivă: băieții trebuiau în mod activ omorâți, în timp ce fetelor doar li se permitea, la modul pasiv, să trăiască, fără însă a li se acorda îngrijirea necesară pentru a înlesni acest lucru. Prin contrast, moașele s-au ocupat activ de îngrijirea pruncilor, fete și băieți deopotrivă, ceea ce a constituit o substanțială contribuție la viitorul poporului evreu.

* * *

Versetul 2:23 din Exodul introduce — în unele dintre interpretările sale ”clasice” — o nuanță de traducere pe care textul original nu o conține. Este vorba despre momentul în care Faraonul Egiptului moare iar ”strigătul [evreilor] din cauza muncii a urcat până la Dumnezeu”.

Versetul începe cu cuvintele ויהי בימים הרבים ההם (”vaiehi baiamim harabim hahem”) care primește următoarele traduceri:

  • [DC]: ”după multă vreme”
  • [BOR]: ”apoi, după trecere de vreme multă”
  • [GG]: ”dar în această lungă vreme”
  • [NTR]: ”în timpul acelor zile multe”

Dintre toate traducerile, numai NTR surprinde intenția textului ebraic. Moartea Faraonului s-a produs într-adevăr ”în acele zile multe”, adică în timpul lungilor ani de robie, fără ca Tora să facă însă vreo precizare clară legată de durata de timp exactă trecută de la nașterea fiului lui Moșe, Gherșom (amintită în chiar versetul anterior, 22) și până la acest eveniment al morții Faraonului.

Un detaliu desigur minor, însă care punctează că nu numai nuanțele ratate ale textului original sunt importante, ci și nuanțele artificial introduse de traduceri, fără ca ele să se regăsească în original.

* * *

Și o ultimă oprire în acest eseu, deși am mai fi putut face desigur și multe altele…

Numele divin prin care Dumnezeu se prezintă evreilor în versetul 3:14 este eronat redat prin Eu Sunt Cel Care Sunt. Aceasta este traducerea pe care o oferă toate variantele clasice, însă în ebraică verbele sunt la viitor, și nu la prezent: Eu Voi Fi Cel Ce Voi Fi (אהיה אשר אהיה — Eheie Așer Eheie).

Într-o notă de subsol din versiunea NTR, autorii precizează că verbele ebraice ar fi la imperfect (deși în original ele sunt la viitor) deoarece ”în gândirea ebraică, ființa este un concept dinamic. Sensul nu implică doar existența, ci și prezența lui Dumnezeu ca izbăvitor și susținător al lui Israel. Septuaginta, traducere influențată de gândirea greacă, pentru care ființa este un concept static, redă: Eu Sunt Cel Care Sunt.”

Nota este binevenită deoarece amintește complexitatea textului ebraic, iar ideea exprimată de ea este prezentă și în comentariul lui Rași. În gândirea și teologia iudaică, Dumnezeu este un Dumnezeu liber, lipsit de predeterminare, lipsit de granițe. Pentru evrei, Dumnezeu promite că va fi exact ce vor avea ei nevoie să fie: protector, salvator, sfătuitor, părinte, suveran… o Entitate Liberă cu puterea să îi conducă spre propriul ideal de libertate și independență națională.

Și de aceea Dumnezeu se prezintă aici la viitor: pentru că numai prin prisma a ceea ce urma să se întâmple, a Exodului propriu-zis, a Revelației de la Sinai, relația dintre evrei și Dumnezeu putea fi definită. Numai prin acele fapte, prin minunile și semnele oferite de Dumnezeu și văzute de evrei, numai prin faptul că Dumnezeu nu ne-a părăsit odată cu Ieșirea din Egipt, ci a continuat relația cu poporul pe care l-a eliberat și ales — numai prin toate acestea Dumnezeu poate fi ”definit” în conștiința iudaică. Și de aceea, ”cartea de vizită” pe care i-o oferă El lui Moșe la începutul Exodului este una la viitor.

Șabat Șalom!

Share This