Cu ceva timp in urma, am avut placerea sa ascult o drasha in care se vorbea despre o alta drasha… Este vorba despre o amintire a unui foarte bun prieten rabin despre o lectie oferita de unul dintre cei mai cunoscuti rabini ai secolului 20, rabinul american Aaron Soloveitchik, intr-una dintre nenumaratele sale cursuri predate la Yeshivat Brisk in Chicago. Si desi rabinul Soloveitchik era renumit in special pentru extraordinara sa eruditie talmudica, multe dintre interventiile sale pe subiecte legate de Tora sau Tanah sunt de asemenea deosebit de interesante.

Pana astazi, prietenul meu rabin isi aduce aminte acea lectie… Rabinul Solovetchik a venit in sala de curs si a pus pe masa o singura intrebare simpla, vorbind despre pericopa acestei saptamani, Haiei Sara: “De ce a trebuit Avraham sa cumpere Pestera Mahpela pentru a o inmormanta pe Sara?” In repetate randuri pe parcursul capitolelor de pana acum, Tora ne spune ca Dumnezeu a promis acel pamant lui Avraham! Procesul de achizitionare cu bani pare complet inutil…

Raspunsul pe care il ofera rabinul Ahron Soloveitchik la aceasta intrebare este acela ca exista o deosebire fundamentala intre proprietate din punct de vedere legal si proprietate din punct de vedere psihologic. Primul tip de proprietate inseamna ca proprietarul are dreptul legal, contractual, de a dispune conform vointei proprii de un obiect sau — in acest caz — de un teren. Cel de-al doilea tip de proprietate presupune ca respectivul teren a fost achizitional de catre mine printr-un efort personal semnificativ si printr-un consum de energie si resurse pe masura.

Prin prisma acestei distinctii, o afacere de familie mostenita este intr-adevar a mostenitorilor din punct de vedere legal. Este a lor chiar daca nu au muncit deloc pentru a o obtine sau mentine, chiar daca nu au investit nimic in actul de a o avea. Insa ea devine “a mea” la nivel psihologic numai atunci cand afacerea este creata prin propriile mele eforturi.

Urmand aceeasi distinctie, Talmudul (in Tratatul Bava Metzia 38a) vorbeste despre cazul in care unui om ii este incredintat spre pastrare un cos cu mere. In cazul in care, odata cu trecerea timpului, merele incep sa se strice, Talmudul formuleaza urmatoarea intrebare: “Ar trebui pastratorul sa le vanda, cat timp mai sunt inca bune, si sa cumpere in locul lor mere proaspete, sau ar trebui sa le pastreze si sa le returneze — asa stricate cum sunt — proprietarului?” Raspunsul de la finalul conversatiei talmudice este ca merele trebuie pastrate, deoarece proprietarul prefera sa primeasca inapoi merele pe care le-a dat in pastrare, mai mult decat pe cele proaspete pentru dobandirea carora nu a investit nimic.

In cursul lectiei, Rav Ahron Soloveitchik si-a continuat discursul cu o poveste… In Europa secolului 19, yeshivele (scoli rabinice) erau incurajate adesea sa intre in competitie. Telshe Yeshiva, o astfel de institutie din orasul Telshei din Lituania, era renumita la acea vreme pentru studentii sai, care erau absolute genii in pilpul (analiza critica amanuntita) si care adesea ajungeau la discutii ce pareau — pentru observatorul neavizat — simple “despicari in patru ale firului de par”.

Dupa cum spune povestea, un student dintr-o yeshiva aflata in competitie cu Telshe Yeshiva a continuat cu o gluma. “In Telshe, voi va intrebati si cum se face ca o cana de ceai este dulce. Sa fie oare pentru ca bucatareasa a pus zahar in el, sau pentru ca a amestecat in cana?!?” Toti au ras cu pofta, ajungand la “concluzia” ca, de fapt, in Telshe, s-ar decide ca intr-adevar ceaiul este dulce din cauza amestecarii, insa ca punerea zaharului in cana este o preconditie necesara.

Cu un zambet, rabinul Ahron Soloveitchik a continuat spunand: “Pentru mine, de fapt, amestecatul in cana este mai important. Atunci cand amesteci in cana cu ceai, folosesti energie, si astfel participi activ si te implici mai mult, tu insuti, in indulcirea ceaiului.”

Diferenta dintre proprietatea legala si proprietatea psihologica este un principiu care vine si revine in viata fiecaruia dintre noi. Cu cat lucram mai mult pentru proiectele noastre, fie ele personale, profesionale, familiale sau comunitare, cu atat ele devin mai ALE NOASTRE. Cu cat muncim mai mult, cu cat ne pasa mai mult, cu cat lucrurile in viata noastra nu sunt lasate sa vina de la sine ci sunt in mod activ cautate si realizate, cu atat viata in sine va avea mai multa insemnatate.

Atunci cand despre Dumnezeu Tora ne spune ca este “El kana”, traducerea pe care o avem adesea pentru acest termen este “Dumnezeu gelos”. Insa cuvantul kana provine in ebraica de la kone, care inseamna “a dobandi”. Dumnezeu este numit astfel, ne explica traditia mozaica, deoarece El este Stapanul intregii lumi, pe care a dobandit-o prin actul de Creatie. Si de aceea ii pasa de ea…

O lectie similara putem invata si pune si noi in practica astazi, vis-a-vis de lucrurile si oamenii care ne inconjoara, pentru a le da valoare, pentru a le da sens, pentru a da un sens nou chiar propriei noastre existente.

Shabat Shalom!

 

Share This