O tehnică adesea întâlnită în exegeza biblică este cea care poartă în ebraică numele de סמיכות הפרשיות – smihut ha’parșiot. Este un procedeu care presupune analiza în context a diverselor episoade și narațiuni și a semnificațiilor ce pot fi extrase din faptul că ele apar unele lângă altele în textul biblic. Cu alte cuvinte, două episoade biblice alăturate sunt într-o oarecare ”legătură” unul cu celălalt prin simplul fapt că Tora le prezintă juxtapuse, chiar dacă aparent ele sunt complet distincte și independente.

Pericopa acestei săptămâni surprinde nu două, ci trei episoade biblice aparent total independente. Capitolele 13-14 din Cartea Numeri ne povestesc cum Moșe trimite douăsprezece iscoade în Țara Canaanului. La reîntoarcere, zece dintre acești spioni aduc vestea că țara este de necucerit, iar poporul evreu își deplânge soarta și își pierde încrederea în Dumnezeu.

După un scurt ”interludiu” legat de ritual și ofrande, în versetele 15:32-36, Tora ne spune povestea unui misterios personaj care este surprins adunând lemne în ziua Șabatului. Necunoscând legea, Moșe Îl întreabă pe Dumnezeu ce pedeapsă ar trebui să aplice într-un astfel de caz, iar Acesta răspunde că omul trebuie să fie omorât pentru păcatul pe care l-a comis: încălcarea Șabatului.

Iar în versetele imediat următoare, Tora ne oferă un paragraf pe care îl rostim și zilnic în rugăciunea Șema Israel – Ascultă Israel: fragmentul care ne vorbește despre ציצית (țițit), acei ciucuri împletiți care trebuie purtați în colțurile oricărui veșmânt cu patru colțuri.

Așa după cum am spus, între cele trei episoade nu este aparent nicio legătură. Primul este o simplă narațiune biblică, care oferă totodată și una din semnificațiile zilei de Tișa BeAv (reîntoarcerea spionilor și raportul lor negativ s-a produs în acea zi). Al doilea este legat de Șabat și legile lui. Iar al treilea vorbește despre un obiect de cult și vestimentație: țițit-ul.

Există însă și câteva legături foarte puternice între aceste episoade…

O primă legătură provine din ambiguitatea episodului din mijloc: acela al ”culegătorului” de lemne. Am pus cuvântul ”culegător” între ghilimele, deoarece termenul ebraic este în sine ambiguu: מקשש (mekoșeș). În comentariul său asupra acestui episod, unul din comentatorii clasici ai Torei, Hizkuni (sec. 13, Franța) oferă nu mai puțin de patru variante diferite pentru păcatul acestui om. Conform interpretării, el fie aduna lemne de pe câmp, fie tăia ramuri din copaci, fie tăia butuci pentru a obține lemne de foc, fie transporta lemne de pe domeniul public pe cel privat.

Desigur, unui ochi neformat și/sau la prima vedere, această explicație poate părea stranie. Ce importanță are în fond acțiunea exactă a omului, din moment ce pedeapsa a fost în final aceeași: pedeapsa capitală? Ei bine, cele patru sugestii implică de fapt patru posibilități și chiar și melahot (activități interzise de Șabat) diferite.

Dar cel mai interesant lucru este tocmai faptul că Tora alege să fie ambiguă legat de păcatul acestui om, dar nu și legat de reacția celor care l-au găsit făcând respectiva acțiune:

Cei care l-au găsit l-au adus la Moșe și Aaron și la întreaga adunare. L-au pus la închisoare, pentru că nu era clar ce trebuia să se facă cu el. – Numeri 15:33-34

Majoritatea comentatorilor (ex: Rași, Ibn Ezra, Rașbam) sunt de părere că întreaga adunare știa în acel moment că omul trebuia executat pentru încălcarea intenționată a Șabatului, însă nu era clar cum. (A se vedea aici și o explicație alternativă a motivației acestui om.)

Accentul în poveste așadar nu este pe acțiunea culegătorului de lemne, ci pe reacția întregii adunări. De altfel, de nu mai puțin de trei ori în tot atâtea versete Tora utilizează sintagma כל העדה – kol ha’eida”întreaga obște”. Acțiunea de a depista păcatul, acțiunea de a investiga legea și acțiunea de a pedepsi conform acesteia sunt acțiuni colective.

Mai mult decât atât, Midrașul (Sifrei, Bamidbar 113) aduce în lumina reflectoarelor un cuvânt oarecum straniu: verbul ”a găsi”. Conform Midrașului, poporul l-a găsit pe acest om, lucru interpretat de Midraș ca un rezultat al unei acțiuni de căutare: Moșe a pus paznici meniți să monitorizeze respectarea Șabatului (mai ales că regulile acestuia erau relativ noi în conștiința colectivă a poporului). Iar acești paznici l-au găsit pe omul respectiv nesocotind voința lui Dumnezeu.

Oare de ce atâta accent pe acțiunea colectivă?

Pentru a răspunde la această întrebare, se impune să aruncăm o privire asupra celui de-al treilea episod din pericopa noastră…

În imediata juxtapunere, Tora ne prezintă paragraful despre țițit. Unul din rolurile principale ale acestui accesoriu vestimentar este acela ca evreii ”să îl privească și să-și aducă aminte de toate poruncile lui Dumnezeu pentru a le îndeplini” (Numeri 15:39)

Vorbind despre acest accesoriu vestimentar, Talmudul (Tratatul Menahot 41a) punctează faptul că porunca de a purta țițit se aplică doar atunci când îmbrăcăm un veșmânt cu patru colțuri. Dacă nu purtăm un astfel de veșmânt, stricto senso nu suntem obligați să purtăm deloc țițit. Însă Talmudul recomandă totuși purtarea unui astfel de veșmânt tocmai pentru a da ocazia să purtăm și țițit.

Este un lucru extrem de straniu! În fond, obligația biblică nu există; dimpotrivă, există riscuri: spre exemplu, dacă unul din ciucuri se deteriorează, țițit-ul devine invalid și astfel ajungem nu doar să nu îndeplinim o poruncă biblică, dar chiar să încălcăm una (purtând un veșmânt cu patru colțuri fără a purta țițit valid, conform prescripțiilor Torei).

Motivându-și însă recomandarea, Talmudul ne spune că ”Dumnezeu veghează asupra noastră atunci când purtăm țițit. Și deși există și explicații ezoterice pentru această afirmație, explicația directă este și cea mai simplă: oamenii au nevoie de reamintiri pentru a-și menține conduita corectă.

Iar țițit-ul este o astfel de reamintire. Tora ne spune că dacă îl privim, ne putem aduce aminte (mai ușor) de poruncile lui Dumnezeu. Altfel, se presupune că uităm, devenind mai supuși greșelii și instinctelor umane care, adesea, ne împing în direcții greșite.

În Midraș, Moșe se roagă chiar la Dumnezeu să ofere evreilor (întregii obști și nu doar celor care sunt mai ”uituci”!) porunca de țițit. Moșe se roagă – ne spune Midrașul – tocmai datorită episodului anterior, cu omul care culegea lemne. ”Iată, Doamne, unde poate duce uitarea, neatenția, absența reamintirilor. Un om a murit din cauza asta. O națiune întreagă nu a ținut minte cum să procedeze într-un altfel de caz, n-a ținut minte care este legea. Avem nevoie de reamintiri!”, pare să-i spună el lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu se conformează și oferă o poruncă și un obiect de vestimentație și de cult menite să ne aducă aminte în mod constant de toate cele 613 porunci ale Torei.

Și mai există, desigur, episodul cu care pericopa noastră începe: cel al raportului negativ al iscoadelor trimise în Țara Canaanului. În acel episod, comentatorii punctează faptul că spionii au ”uitat” (au pierdut din vedere?) Cine îi călăuzește pe evrei către acel ideal. După toate regulile matematice și istorice, evreii nu aveau într-adevăr cum să ia în posesie Țara Canaanului. Orașele erau într-adevăr fortificate, locuitorii erau puternici, raportul de forțe era inegal, lupta era imposibilă. Însă Dumnezeu Însuși lupta de partea evreilor!

În raportul lor, cei zece spioni punctează tocmai acest aspect al percepției eronate prin prisma uitării:

Acolo am văzut pe Nefilim, fiii uriașului dintre Nefilim; eram ca niște furnici în ochii noștri, și tot așa eram și în ochii lor. – Numeri 13:33

Cine s-ar fi simțit mic și neajutorat dacă și-ar fi adus aminte pe Cine are de fapt alături? Cine s-ar fi îndoit dacă și-ar fi amintit că Dumnezeu Însuși l-a scos din mijlocul unei națiuni egiptene mult mai puternice decât cea canaanită, că a despărțit marea pentru el și l-a condus pe uscat prin mijlocul ei, că îl hrănește în fiecare zi cu mana din ceruri, că îi dă umbră dintr-un nor și apă dintr-o stâncă mobilă, în mijlocul deșertului?

Dar nici țițit-ul și nici altă modalitate de reamintire nu au existat în incursiunea evreilor prin Țara Canaanului. Iar cei zece spioni, oameni ca toți oamenii, s-au lăsat copleșiți de îndoiala firească a condiției umane.

Lecția Torei este simplă: fără reamintiri, oamenii se pierd. Fără reamintiri, oamenii cad în deznădejde. Fără reamintiri, oamenii eșuează. Fără reamintiri, ei uită, ezită, greșesc și plătesc apoi un preț mare și greu. În povestea culegătorului de lemne, acest preț a fost viața unui om. În povestea celor doisprezece spioni, prețul a fost viața a milioane de oameni, care nu au mai intrat în Ereț Israel ci au murit în cei patruzeci de ani de peregrinări prin deșert, înainte de a-și vedea cu ochii visul pentru care au părăsit Egiptul.

Iar reamintirile vin aici sub formă de simboluri… În iudaism, simbolurile contează. Tradiția iudaică plasează în jurul nostru obiecte, ritualuri și detalii care să ne aducă mai aproape de Tora, de Dumnezeu, de spiritualitate. Nu pentru că Dumnezeu sau iudaismul n-ar putea exista fără ele, ci pentru că noi nu am putea. După cum spunea și unul din rabinii modernității, rabinul american Michael Broyde:

Oamenii au nevoie constantă de a li se aminti cine sunt și de ce trebuie să se comporte corect. Unul din scopurile principale ale poruncilor divine este acela de a contribui la sanctitatea unui individ. Câteodată, această sanctitate le provoacă oamenilor discomfort. Uneori, ei preferă să se ”piardă în mulțime” și să nu își îndeplinească obligațiile chiar tot timpul. Tocmai de aceea, credința iudaică îi înconjoară adesea pe oameni cu semne și simboluri – nu pentru că Dumnezeu are nevoie să I se aducă aminte cine e evreu și cine nu, ci pentru că oamenii au nevoie să li se aducă aminte cine sunt și cine nu.

De aceea – explică rabinii – țițit-ul poate fi purtat ca obiect de cult și pe dedesubtul veșmintelor. Pentru că important nu este ca lumea să îl vadă, ci doar ca noi înșine să îl ”vedem” (adică să îl simțim aproape, să știm că el există și ne însoțește ca reamintire a celor 613 porunci divine.)

În contextul pericopei Șelah precum și al întregii Tore, țițit-ul este porunca prin care învățăm să ne amintim de Dumnezeu amintindu-ne de fapt de noi înșine. Și alături de el, alte multe ”reamintiri” ne sunt disponibile în ritualul iudaic, trezindu-ne la realitate și menținându-ne identitatea de oameni și de evrei.

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut