În urmă cu patru ani, într-un scurt comentariu pe marginea pericopei Ki Tisa, directorul-adjunct pentru politică publică al Orthodox Union (organizația reprezentativă a iudaismului ortodox american), Howie Beigelman, descria cel mai scurt proces posibil din istorie astfel:

Este anunțată intrarea judecătorului. Grefierul citește cu voce tare titlul cazului. Se ridică procurorul și își spune numele și competența: ”În acest proces, eu sunt reprezentantul Statului.” Apoi se ridică avocatul apărării care își spune numele și apoi continuă: ”Domnule judecător, în acest proces, eu nu sunt de fapt reprezentantul acuzatului. De fapt, eu sunt de partea adevărului.” Mistrial — Procesul este nul!”, declară simplu judecătorul.  Ședința de judecată s-a încheiat. Curtea se retrage. Și iată cel mai scurt proces din istorie…

De fiecare dată când citesc ceva despre câte un proces îmi aduc aminte de acest episod… Ne așteptăm desigur ca în orice proces judecătorul să fie imparțial, un adevărat garant al drepturilor legale ale ambelor părți.

Însă un avocat imparțial? Cine și-ar dori oare așa ceva?!? Chiar dacă avocatul crede cu tărie în vinovăția clientului său, ba chiar și dacă este absolut sigur de ea — datoria sa ca avocat este să îl apere, adică să folosească toate mijloacele legale și toată experiența de care dispune pentru a-l scăpa de condamnare sau, cel puțin, dacă asta nu este posibil, pentru a-i reduce pedeapsa.

În pericopa acestei săptămâni, asistăm la un al treilea exemplu de ”proces” biblic. Circumstanțele sunt probabil foarte cunoscute: poporul evreu, proaspăt beneficiar al Revelației de la Sinai, venerează vițelul de aur. Acuzația: idolatrie, una din cele mai severe încălcări ale legii divine. Judecător și procuror: Dumnezeu Însuși. Avocat al apărării: Moșe.

Ceea ce vom încerca să facem în continuare este o analiză a procesului. Însă înainte de aceasta, să rememorăm mai întâi pe scurt celelalte două procese similare din trecut… (Pregătiți-vă în acest comentariu pentru numeroase versete biblice și analiza în detaliu a acestora.)

Primul caz este cel de dinainte de Potop: omenirea păcătuiește și se scufundă în ticăloșie și desfrânare, iar lui Noah, Dumnezeu îi spune următoarele:

”Voi distruge întreaga omenire, pentru că pământul s-a umplut de ticăloșie din cauza lor. […] Iar tu, construiește o arcă din lemn de cedru […] și Eu am să fac un legământ cu tine și tu vei intra în arcă, tu și fiii tăi și soția ta și soțiile fiilor tăi împreună cu tine.” (Geneza 6:13-18)

Reacția lui Noah este simplă:

”Noah a făcut tot ceea ce Dumnezeu i-a poruncit.” (Geneza 6:22)

De altfel, de trei ori pe parcursul poveștii biblice, aflăm despre Noah că ”a făcut tot ce i-a poruncit Dumnezeu”. Și nici măcar o singură dată, înainte sau după începerea Potopului, nu citim despre el că ar fi intervenit în vreun fel pentru a încerca să Îi schimbe părerea Judecătorului. În fapt, pe tot parcursul vieții sale, Tora nu menționează nici măcar un singur cuvânt pe care Noah să i-L fi adresat lui Dumnezeu. Nici măcar unul singur! Și iată așadar, în locul unui avocat al apărării, un model al observatorului perfect: fără a lua partea nimănui decât poate ”adevărului”, atâta timp cât propria sa supraviețuire este asigurată…

La zece generații mai târziu, lui Avraham i se prezintă din nou aceeași alegere: a tăcea sau a nu tăcea în episodul cu distrugerea Sodomei. Pentru prima dată în istorie, Avraham își asumă rolul unui adevărat avocat:

“Ar fi un sacrilegiu pentru Tine să faci așa ceva, să omori pe cei nevinovați laolaltă cu cei vinovați, lăsându-i pe cei nevinovați să aibă aceeași soartă cu cei vinovați. Ar fi un sacrilegiu să Îți fie asociată o astfel de faptă! Oare Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?” (Geneza 18:25)

Cu această pledoarie și cu negocierea aferentă, procesul se desfășoară. Însă acuzații sunt în final condamnați și Sodoma este distrusă.

Și iată că în pericopa acestei săptămâni asistăm la un al treilea proces similar, cu acuzații și pedepse potențiale similare… Este al doilea proces care se judecă efectiv, primul (cel implicându-l pe Noah) fiind cam declarat ”proces nul”, tocmai pentru că avocatul apărării n-a scos niciun cuvânt. Însă este pentru prima dată în istorie când procesul se termină cu achitarea acuzaților: Moșe câștigă în fața lui Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat oare? Ce a făcut Moșe și n-a făcut Avraham? A fost avocatul mai bun sau Judecătorul mai îngăduitor?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, e necesar să privim cu atenție toate versetele implicate:

PROCURORUL: ”Dumnezeu i-a vorbit lui Moșe: «Mergi, coboară — căci poporul tău pe care l-ai scos din Țara Egiptului a devenit corupt. S-au abătut degrabă de la calea pe care Eu le-am poruncit-o. Și-au făcut un vițel topit, s-au prosternat înaintea lui și i-au adus ofrande și au spus: Acesta este dumnezeul tău, Israele, care te-a scos din Țara Egiptului.» Dumnezeu i-a spus lui Moșe: «Am văzut acest popor și iată! sunt un popor îndărătnic. Iar acum, lasă-Mă, lasă mânia Mea să se abată asupra lor și Îi voi distruge și voi face din tine o mare națiune.»” (Exodul 32:7-10)

AVOCATUL APĂRĂRII: ”Moșe s-a rugat înaintea Domnului, Dumnezeului lui, și a spus: «De ce, Doamne, să se abată mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din Țara Egiptului cu forță mare și braț puternic? De ce să spună Egiptul: Cu intenție rea I-a scos Dumnezeu, ca să îi omoare în pustietate și să-i distrugă de pe fața pământului? Dezice-Te de mânia Ta și reconsideră răul împotriva poporului Tău. Adu-Ți aminte de Avraham, Ițhak și Israel, slujitorii Tăi, cărora le-ai jurat pe Tine Însuți spunându-le: îți voi crește urmașii precum stele cerurilor și tot acest pământ pe care l-am pomenit, urmașilor tăi îl voi da, ca o posesiune veșnică.»” (Exodul 32:11-13)

Iar procesul este practic câștigat:

”Și Domnul S-a dezis de răul pe care declarase că îl va face poporului Său.” (Exodul 32:14)

Să analizăm un pic strategia…

În primul rând, remarcăm promptitudinea, forța și determinarea cu care acționează Moșe. În discursul său, nu există ezitări. Frazele sunt clare, bine țintite și extrem de incomode. Din acest punct de vedere, Avraham (cel din al cărui experiență Moșe probabil s-a inspirat) ar fi putea să fie mândru…

În al doilea rând, remarcăm o nuanță de exprimare care pune întreaga acuzație într-o lumină complet nouă: vorbind cu Moșe, Dumnezeu folosește sintagma ”poporul tău pe care tu l-ai scos din Egipt”. În replică, Moșe spune: ”poporul este al Tău, Tu l-ai scos din Egipt.” Ar mai putea oare un procuror să-și continue pledoaria acuzatoare când tocmai i s-a amintit că acuzatul are o relație atât de apropiată cu el?!?

În plus, mai există aici și o altă aluzie: atunci când a păcătuit prin idolatrie, poporul evreu a fost ”al lui Moșe” — ca și el, evreii sunt oameni, supuși greșelilor, muritori, uneori îndărătnici. Moșe Îi amintește însă lui Dumnezeu că legământul cu Avraham, Ițhak și Iaacov a fost făcut tot cu oameni, la fel de muritori și supuși greșelilor. Și totuși acest legământ a fost făcut necondiționat și etern. O simplă ”clauză” legală, sau, mai precis, absența uneia, care schimbă tot cursul procesului: legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu nu poate fi reziliat. Indiferent de circumstanțe și greșeli, evreii rămân poporul lui Dumnezeu, deoarece ”Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși” acest lucru. Dacă ne gândim bine, într-un fel, similar aici și cu legământul lui Dumnezeu cu Noah:

”Niciodată toată viața nu va mai fi distrusă de apele potopului, niciodată nu va mai fi un potop să distrugă pământul.” (Geneza 9:11)

Și mai există desigur și o a treia aluzie în răspunsul lui Moșe: prin teșuva (căință) evreii au permanent șansa să revină pe calea cea bună, să redevină din ”poporul lui Moșe” din nou ”poporul lui Dumnezeu.” Este o tehnică des întâlnită și în procesele de astăzi: procurorul atrage atenția asupra crimei, iar avocatul asupra potențialului de reabilitare al criminalului. Ce-i drept, în epoca modernă această tactică este adesea folosită în faza de stabilire a pedepsei, nu în cea de stabilire a vinovăției. Însă aici, faptele sunt de așa natură încât practic întregul proces se desfășoară după ce vina a fost deja stabilită — să nu uităm că Judecătorul este atotștiutor — și deci numai pedeapsa mai rămâne de fixat…

Un alt aspect demn de punctat în aceste versete este și întrebarea (retorică) a lui Moșe: ”De ce să se abată mânia Ta asupra poporului Tău?” Cum adică: ”de ce”?!? Mai degrabă s-ar justifica întrebarea: ”de ce nu”? Vina este clară și fără echivoc. Dumnezeu era perfect îndeptățit să pedepseasă și să distrugă. Însă argumentul lui Moșe aici este percepția publică! Ce vor crede egiptenii? Dacă ar fi să translatăm procesul în prezent, probabil că întrebarea s-ar traduce prin: ”Ce va spune mass-media? Va deveni oare cazul viral pe Youtube? Cum vor arăta comentariile de pe Twitter și Facebook mâine, când lumea va afla că Dumnezeu Și-a distrus propriul popor?”

De altfel, acest argument al percepției publice ca și cauză a iertării este și ”recunoscut” de către Dumnezeu în profeția lui Yehezkel (Ezekiel) 20:13-14:

Dar casa lui Israel s-a răsculat împotriva Mea în pustietate, nu au mers pe căile Mele și mi-au respins poruncile Mele prin care un om poate trăi, iar Șabaturile Mele le-au profanat. Atunci am spus că Îmi voi revărsa mânia asupra lor în deșert, pentru a-i distruge. Dar de dragul Numelui Meu am făcut ca el să nu fie profanat în fața popoarelor, în văzul cărora i-am scos din robie.

Până în acest moment, Moșe demonstrează calități pe care orice avocat modern ar trebui să fie invidios… Mai ales — dacă ne gândim bine — pentru un om care, inițial, încearcă să scape de misiunea pe care Dumnezeu i-o încredințează, pe motiv că ”are dificultăți de exprimare”. (Exodul 6:12) Dar să trecem în revistă pe scurt aceste calități:

  1. promptitudine, forță și determinare în discurs
  2. cunoașterea amănunțită a cazului, a Judecătorului, a acuzaților, a acuzațiilor și, în general, a întregii istorii a cazului
  3. abilitatea de a folosi cu succes tehnici din toate fazele procesului
  4. abilitatea de a se servi de absența unor ”clauze” legale, cum este cea de reziliere a legământului
  5. abilitatea de a aduce în prim-plan miza supremă: opinia publică

Însă o a șasea tehnică utilizată de Moșe este și cea care sigilează definitiv acest episod: momentul în care Moșe cere nu doar o pedeapsă mai blândă decât s-ar cuveni pentru severitatea crimei, ci — din nou surpriză! — exonerarea totală:

“Moșe s-a întors la Dumnezeu și a spus: Te rog! Acest popor a comis un păcat uriaș: și-au făcut un dumnezeu de aur. Iar acum, iartă-le păcatul! Iar dacă nu, atunci șterge-mă acum din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:31-32)

Este probabil prima și unica dată în istorie când un avocat al apărării nu doar că nu spune ”eu nu sunt de partea clientului meu, ci de partea adevărului”, ci dimpotrivă: se identifică atât de clar și puternic cu clientul său că soarta lor se confundă. Destinul lui Moșe este acum intrinsec legat de cel a evreilor. Propunerea lui Dumnezeu de a îi distruge pe evrei și a face un nou legământ cu Moșe este complet redusă la tăcere. Iar pentru Dumnezeu, alegerea devine practic imposibilă: ori oferă iertarea deplină, ori acceptă eșecul total și definitiv în legământul Său cu poporul evreu.

Desigur, de la oricine altcineva, o asemenea cerere ar fi fost probabil privită ca o dovadă de aroganță, poate chiar una de erezie. Însă despre Moșe, Tora ne spune că ”era cel mai umil om de pe pământ.” (Numeri 12:3) Și probabil tocmai din cauza acestei trăsături a lui Moșe, planul funcționează atât de bine. Pentru că nici chiar Dumnezeu nu poate ”rezista” unei dovezi atât de clare de dragoste și devotament…

Iată așadar o analiză pe scurt a calităților de avocat ale lui Moșe, prin prisma unui episod determinat al istoriei poporului evreu. Niște calități rafinate pe parcursul a zeci de generații, perfecționate până la nivelul la care au fost capabile să câștige, pentru un popor întreg, un proces cu Dumnezeu Însuși.

Lui Moșe i se datorează (alături de Dumnezeu și milei Sale, desigur) faptul că existăm astăzi, faptul că trăim și ne bucurăm de viață, faptul că ne celebrăm trecutul și ne gândim la viitor. Deși nu există în întreaga Tora nicio pericopă cu numele lui, deși nu celebrăm nicio sărbătoare în onoarea lui, deși nu știm nici măcar unde este înmormântat, iar în povestea eliberării noastre din robie, în Hagada, practic nici nu îl pomenim — Moșe este cel pe care istoria l-a marcat etern ca și conducător și învățător par excellence al poporului lui Israel.

Pentru că a avut curajul de a fi un adevărat Israel, curajul ”de a se lupta cu oamenii și cu Dumnezeu și a învinge” (Geneza 32:29). Pentru că a rămas alături de noi la bine și la rău. Pentru că ne-a fost conducător, și prieten, și avocat, și confident… Și pentru că a avut pentru noi și destinul nostru o imensă dragoste, mai mare decât cea pentru propriul destin, mai mare decât orice teamă, orice interes și orice reproș.

Așa cum spunea și Esther Pauline Friedman (1918-2002), o jurnalistă cunoscută în Statele Unite sub pseudonimul de Ann Landers:

Dragostea este o prietenie care a luat foc. Este înțelegere tacită, încredere reciprocă, este legătură de suflet și iertare. Este loialitate în timpuri bune și rele. Este sentimentul care se mulțumește cu mai puțin decât perfecțiunea și care face loc slăbiciunii omenești.

Șabat Șalom și Purim Sameah!

 

Share This