[Haftara Șemot: Isaia 27:6-28:13, 29:22-23]

O veche speranță iudaică, menținută în fiecare generație și enunțată în fiecare zi, este și aceea de a vedea aievea, cu ochii, Era Mesianică. Motiv de dezbateri aprinse în decursul veacurilor — mergând chiar până la persecuții, convertiri forțate și genocid — subiectul nu este practic menționat deloc în Tora (primele cinci cărți ale Bibliei), care vorbește mai degrabă de lumea actuală și de ce putem face în ea pentru a ne apropia de voința și cuvântul lui Dumnezeu. Abia în scrierile profeților, apărute după începerea exilului și suferinței, venirea lui Mașiah (Mesia) își găsește un loc demn de menționat.

Haftara din această săptămână este un astfel de exemplu. Ea vorbește pe larg despre perioada imediat premergătoare Erei Mesianice și despre viziunea profetică legată de acele zile, așa cum se aplică ea poporului evreu.

Un loc esențial în mântuirea promisă de Dumnezeu poporului evreu îl are însă nu doar conceptul abstract de mesianism, ci realizarea practică a acestuia și — cu precădere — reîntoarcerea poporului lui Israel în Țara Făgăduinței. De altfel, niciun alt aspect al spiritualității evreiești nu este probabil mai clar și detaliat zugrăvit de scrierile iudaice, biblice și post-biblice, cum este atașamentul poporului lui Israel față de Țara lui Israel, de pământul pe care Dumnezeu li l-a promis și li l-a oferit ca moștenire în urmă cu peste trei mii de ani.

O odă a acestui atașament și a promisiunii lui Dumnezeu de revenire a evreilor în Israel ca parte integrantă din procesul de mântuire este evocată așadar de Haftara. Profetul Ieșaiahu (Isaia) face o paralelă cu pericopa Șemot în care este evocată formarea poporului evreu și începuturile eliberării sale din Egipt.

Conform tradiției iudaice, פותחים בגנות ומסיימים בשבח — ”pothim bignut umesaimim beșevah” — începem istoria noastră ca popor în durere și suferință și o sfârșim în splendoare și laudă la adresa lui Dumnezeu.

În pericopa Șemot, citită în această săptămână, ne începem povestea ca sclavi ai Faraonului Egiptului, decis să pună punct final existenței noastre prin înfometare, munci grele și uciderea pruncilor. Așa începem și povestea pe care o spunem în fiecare an copiilor noștri la Sederul de Pesah: descoperim pâinea nedospită și rostim următoarele: הא לחמא עניא די אחלו אבהתנא בארעא דמצרים — ”ha lahma ania deahlu avhatana bearaa deMițraim” — ”aceasta este pâinea necazului pe care au mâncat-o strămoșii noștri în Țara Egiptului.” Mai mult chiar — după cum punctează în comentariul său rabinul Jonathan Sacks — prima menționare arheologică a poporului evreu într-o scriere nebiblică este marcată pe o piatră numită Stela lui Menerptah (cioplită aproximativ în 1208 î.e.a. și descoperită în Egipt la finalul secolului 19) și reprezintă, în esență, un epitaf. În traducerea egiptologilor, iată cum începe istoria consemnată a lui Israel: ”Israel este distrus și sămânța lui nu mai există.”

Și totuși — afirmă profetul Isaia și o simțim cu toții până în zilele noastre — în ciuda tuturor relelor și vicisitudinilor, existăm! Am Israel hai, poporul lui Israel trăiește.

Mai mult decât atât, viitorul este chiar glorios și demn de a sta la baza speranței și rugăciunilor noastre zilnice rostite timp de atâtea mii și mii de ani. Un simplu verset — transformat mai apoi de folclor în cântec — evocă această imagine idilică:

והיה ביום ההוא יתקע בשופר גדול ובאו האבדים בארץ אשור והנדחים בארץ מצרים והשתחוו לה’ בהר הקדש בירושלם — Și va fi, în acea zi, când se va suna din șofarul cel mare și vor veni robii din Țara Asiriei și cei exilați din Țara Egiptului și se vor prosterna înaintea lui Dumnezeu pe Muntele Cel Sfânt în Ierusalim. — Isaia 27:13

Ce poate fi oare mai frumos? O imagine a răscumpărării, a reunirii cu noi înșine și cu Dumnezeu, a îndeplinirii scopului pentru care am fost creați ca națiune și ca indivizi… O imagine a unității absolute și a revenirii noastre la origini, la locurile pe care Avraham, Ițhak și Iaacov le-au colindat, pe care Moșe le-a văzut de departe, pe care au pășit Ioșua și cele douăsprezece triburi eliberate din robie, pe care David și Solomon le-au reconsacrat întru sfințenie prin construirea Templului…

Pericopa Șemot pe care o citim în această săptămână este începutul nostru ca popor. Din ea ne aflăm trecutul, din ea învățăm de unde am pornit.

Prezentul îl cunoaștem, este ceea ce trăim astăzi, inclusiv Medinat Israel, ראשית צמיחת גאולתנו — semnul de început al eliberării noastre.

Iar Haftara asociată este viitorul și destinul nostru. Din ea aflăm ceea ce Iaacov nu a dezvăluit pe deplin fiilor săi, ceea ce urmează să se întâmple ”la sfârșitul zilelor” (Geneza 49:1), ceea ce Dumnezeu Însuși ne-a promis încă de la începuturile lumii, motivul pentru care am fost creați, motivul pentru care lumea întreagă există…

Să rămânem așadar — la cumpăna dintre doi ani civili, atunci când ne gândim înapoi la trecut dar și înainte către viitor, atunci când sperăm și promitem — să rămânem cu această sublimă imagine în minte și să ne ajute Dumnezeu să o vedem realitate cât mai curând!

Șabat Șalom!

Nu există etichete pentru acest articol.
Share This