În pericopa Ki Tețe, în versetele 22:6-7 din Cartea Deuteronomului, Tora ne oferă o poruncă divină care se remarcă prin faptul că odată cu detaliile sale, ni se spune și care este răsplata pentru îndeplinirea ei. În tradiția iudaică, această poruncă este cunoscută sub numele de שילוח הקן — șiluah haken, în traducere aproximativă: ”eliberarea (sau gonirea/trimiterea) cuibului”:

Dacă un cuib de pasăre se întâmplă să fie înaintea ta pe drum, într-un copac sau pe pământ — un cuib cu pui sau cu ouă — iar mama-pasăre cuibărește lângă pui sau ouă, să nu iei mama-pasăre de deasupra puilor. Să gonești mama-pasăre și să iei puii pentru tine, ca să îți fie bine și să îți fie prelungite zilele.

Pentru conformitate (în special în spiritul ecologismului care astăzi se află în centrul atenției opiniei publice), este necesară o precizare: a doua parte a poruncii nu este obligatorie. Cu alte cuvinte, Tora nu ne poruncește să luăm puii sau ouăle după ce am gonit pasărea. De altfel, Tora nu ne poruncește nici măcar să ne atingem în vreun fel de cuib, pasăre, pui sau ouă. Tot ce ni se spune este că dacă vrem cumva să luăm puii sau ouăle, suntem obligați să gonim mai întâi pasărea.

Motivul (deși Tora nu ni-l oferă explicit) este, la prima vedere, acela al prevenirii cruzimii față de animale, o poruncă regăsită — sub o altă formă, e drept — și în Cele Șapte Legi Noahice, obligatorii pentru întreaga umanitate. Conform explicațiilor comentatorilor, ideea de bază aici nu este însă doar una ecologistă și nici nu este o simplă demonstrație antică despre cât de importante sunt drepturile animalelor, un alt subiect la ordinea zilei în societatea modernă. Mai mult decât atât, noi înșine, oamenii, beneficiem direct de această poruncă, în primul rând prin faptul că ne dezvoltăm și cultivăm compasiunea față de ceea ce ne înconjoară. Altfel spus, dacă Tora ne poruncește să fim atenți și să nu provocăm suferință (emoțională sau de altă natură) animalelor, cu atât mai mult ni se poruncește să fim atenți și să nu provocăm suferință oamenilor cu care venim în contact…

Însă porunca de șiluah haken se remarcă — am menționat anterior — și printr-o altă particularitate: Tora însăși ne indică o răsplată pentru îndeplinirea ei: ”ca să îți fie bine și să îți fie prelungite zilele.”

Ceea ce este însă și mai interesant este faptul că această răsplată nu este unică în Tora pentru porunca din pericopa noastră. Ea mai apare și referitor la o altă poruncă pe care suntem obligați să o îndeplinim în relațiile noastre cu alții: כיבוד אב ואם — kibud av va’em — respectul datorat părinților. În lista celor 613 porunci ale Torei, această poruncă de onorare și respectare a părinților apare ca o poruncă pozitivă deosebit de importantă, menționată atât în Mișne Tora de către Rambam (Maimonide), cât și de Sefer Hahinuh sau Șulhan Aruh. În plus, în Deuteronom 5:16, Tora ne spune explicit următoarele:

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, precum ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, pentru ca zilele tale să fie prelungite și pentru a-ți fi bine, pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău ți-l dă ție.

Aceeași răsplată, două contexte diferite… Care să fie oare legătura?

Una din explicațiile oferite de Midraș este aceea că atât una din poruncile cele mai simple (kal șebekalot), cât și una din poruncile cele mai complicate sau dificile (hamur șebehamurot) ale Torei au aceeași răsplată: prelungirea zilelor. Ideea avansată de Midraș este simplă: niciodată ca oameni nu putem ști cu adevărat valoarea și răsplata unei porunci. Numai Dumnezeu poate decide acest lucru!

Însă lucrurile devin și mai interesante atunci când remarcăm faptul că Ramban (Nahmanide) explică Midrașul prin prisma ideii că porunca de a goni mama-pasăre este cea ”simplă” (kal șebekalot), în timp ce onorarea părinților este cea ”dificilă” (hamur șebehamurot).

Personal, la prima vedere, eu aș spune că este exact invers… Oamenii au în general sentimente de afecțiune și respect pentru părinți, cei care le-au dat viață, i-au crescut, i-au îngrijit și le-au oferit educație și un cadru propice dezvoltării ca indivizi. (Desigur, nu discut aici cazuri de cruzime, abuz sau abandon familial sau alte situații de acest tip.)

Prin contrast, șilulah haken este o poruncă cu care ne întâlnim — dacă ne întâlnim — doar o dată sau, maxim, de câteva ori în viață. Mai mult, față de pasăre nu avem în general respect sau afecțiune și nici nu simțim neapărat dorința de a o proteja sau de a nu îi răni sentimentele, gonind-o de lângă pui sau ouă atunci când le luăm. În plus, nici nu este foarte clar cum însuși actul de gonire nu constituie în sine o cruzime contrară spiritului poruncii.

Așadar, personal, aș spune că în condițiile date gonirea păsării este porunca dificilă și respectarea părinților cea simplă.

Însă — după cum am menționat anterior — Midrașul și Ramban au altă părere. Motivul principal este acela că porunca de onorare a părinților presupune înțelegerea, acceptarea și aplicarea în mod constant în viața cotidiană a unui alt concept iudaic foarte important și pe care — explică Ramban — oamenii nu îl au neapărat ”în sânge” și nici nu simt neapărat o plăcere atunci când îl pun în aplicare. Conceptul în cauză se numește הכרת הטוב — hakarat hatov — și se traduce prin ”recunoașterea binelui”.

Ca indivizi, oamenilor nu le place în general să vorbească (prea mult) despre binele din jurul lor. Mulți preferă dimpotrivă să își concentreze atenția și dialogul pe aspectele negative care îi înconjoară. Vedem, cum se spune, mai mult găurile din cașcaval decât cașcavalul în sine. După o perioadă în care le este în mod constant bine, mulți dintre noi încep să vadă ”probleme” în jurul lor: în orașul în care locuiesc, în relațiile pe care le au, în viața pe care o trăiesc, la servici, în școli, în comunitate, în familie. Intervine o nevoie de schimbare, de așa-zisă ”îmbunătățire”, de ”critică constructivă”… Idem, în societatea largă, vedem acest fenomen concretizat spre exemplu în presă: poveștile despre ce este bine în societatea în care trăim nu se vând nici pe departe atât de bine cum se vând cele care prezintă ce este rău.

Desigur, poate că această tendință este generată sau influențată de faptul că binele uneori plictisește. Dispar provocările și — deși nimeni nu va spune acest lucru probabil cu voce tare — viața fără griji nu e neapărat la fel de incitantă, de dinamică, de interesantă. Concentrându-ne doar pe aspectele pozitive din jurul nostru, putem avea totodată impresia că oprim progresul, că ne complacem într-o situație pe care o etichetăm ca mediocră (deși ea poate fi chiar bună cu adevărat) și că nu ne atingem potențialul, că nu avansăm, că pierdem momentul, că stagnăm…

În cazul particular al poruncii de onorare a părinților însă, hakarat hatov (recunoașterea binelui) — sau, mai precis spus, dificultatea pe care o avem cu implementarea acestei recunoașteri — mai are și o altă componentă: oamenilor în general nu le place să se simtă obligați față de alții. Fie ei părinți sau străini, avem o relativă aversiune față de ideea că acestor indivizi le datorăm (într-o bună măsură) ceea ce suntem, le datorăm ceea ce știm, ceea ce simțim, modul în care suntem educați, modul în care percepem lumea etc. Mulți oameni — astăzi la fel ca și în trecut — preferă să creadă că toate realizările personale sau profesionale li se datorează doar lor și nimănui altcuiva. Prin extensie, probabil că acesta este și unul din motivele pentru care unii nu acceptă existența și implicarea lui Dumnezeu în viața personală…

Iată de ce comentatorii biblici sunt de părere că porunca de respectare și onorare a părinților este mult mai dificilă decât cea de gonire a mamei-pasăre: pentru că respectul față de părinți (provenit din hakarat hatov) este uneori (adesea?) atât de contrar naturii umane. Pentru că a recunoaște și respecta ceea ce alții au făcut pentru noi implică uneori o luptă internă majoră, o decizie în fața propriei noastre conștiințe întrucâtva similară cu lupta și decizia de a crede în Dumnezeu și a-I acorda și Lui respectul și ascultarea noastră.

Prin contrast, un simplu act de gonire a mamei-păsăre este mult mai ușor, tocmai pentru că față de acea pasăre nici nu simțim probabil nimic și, în plus, îndeplinirea respectivului act nici nu ne face să ne simțim ”obligați” în vreun fel pe viitor. Este un act simplu pentru că implică doar o acțiune de moment și apoi suntem ”liberi” să ne continuăm viața ca și cum nu am întâlnit niciodată acel cuib. Mai mult, șiluah haken este un act simplu pentru că, aproape instantaneu, ne putem bate singuri pe umăr și felicita — ba chiar informa și pe alții — că am făcut o faptă bună, că am fost buni, miloși și că am ajutat la protejarea naturii. Desigur, am făcut toate acestea și fapta rămâne bună (cu alte cuvinte, nu am spus cele de mai sus cu ironie sau condescendență), însă un act individual și de moment, practic fără consecințe rămâne în orice caz mai simplu decât unul care ne ”leagă” și ne ”obligă” la o recunoștință pe viață față de cei care ne-au ajutat să existăm și să ne formăm.

De aceea este porunca de șiluah haken (gonirea păsării) atât de simplă — pentru că este o continuare, o consecință directă a emoțiilor și reacțiilor naturale umane și reprezintă totodată un act de moment. De aceea este porunca de kibud av vaem (onorarea părinților) atât de complicată și dificilă — pentru că acționează împotriva reacției natural-umane de a ne simți singurii responsabili pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce am realizat și pentru că are efecte permanente asupra noastră ca indivizi.

Și pentru una, și pentru cealaltă — ne spune Tora — răsplata este aceeași. Pentru că numai Dumnezeu, în infinita Sa înțelepciune și cunoaștere, poate determina ce este cu adevărat important sau neimportant, major sau minor, simplu sau complicat, greu sau ușor. Și pentru aceasta suntem datori ca — măcar din când în când — să redeschidem Cartea pe care ne-a pus-o înainte (alături de comentariile ei, desigur) și să ne ”resincronizăm” cu valorile și modul de înțelegere a lumii pe care El le-a dorit și propus pentru omenire.

Șabat Șalom!

Share This