Am gasit pe Internet deunazi o pagina in care se oferea o perspectiva, sumara insa deosebit de interesanta, asupra unui concept iudaic pe cat de comun, pe atat de complex: BRIT-ul.
Un rabin despre care, marturisesc, nu stiu prea multe, pe numele sau Samuel Avraham Adler, vorbeste in lucrarea sa numita „Aspaklarya” despre acest concept de Legamant (brit) si m-am gandit ca pentru toti ar fi util sa incercam sa il descoperim un pic mai bine. Ceea ce urmeaza este mai mult o colectie de idei decat un comentariu propriu-zis la pericopa Leh Leha, insa are legatura implicita cu aceasta, din moment ce unul din primele legaminte dintre Dumnezeu si oameni si primul legamant al lui Dumnezeu cu evreii s-a realizat chiar in randurile pericopei noastre.
In pericopa Noah, imediat dupa Potop, un legamant (insotit de semnul curcubeului) apare intre Dumnezeu si omenire, o promisiune divina, mai exact, aceea ca Dumnezeu nu va mai distruge niciodata lumea prin intermediul apelor. Pericopa din aceasta saptamana, Leh Leha, incepe cu legamantul lui Dumnezeu cu Avraham: „Pleaca din tara ta, din locul nasterii tale, din casa tatalui tau, catre tara pe care ti-o voi arata…” (Geneza 12:1) Fii reprezentantul Meu in lume, „Si te voi face un popor mare si iti voi binecuvanta numele si vei fi o binecuvantare” (Geneza 12:2). In pericopa Leh Leha apare si Brit Bein Habetarim, un legamant poate mai putin cunoscut, insa la fel de important, in care lui Avraham si urmasilor sai li se promite Tara Israelului. Si mai avem si legamantul circumciziei, tot in pericopa noastra. Legamantul este un element central al Cartii Genezei si al identitatii noastre ca indivizi si ca popor.
Care a fost insa primul legamant al lumii?
In Zohar Chadash (Bereshit 274), ni se lanseaza ideea ca primul legamant al lumii asa cum o cunoastem astazi a fost facut mult inainte de venirea lui Avraham, ba chiar si inaintea lui Noah, mai exact in chiar primul cuvant al Torei, „bereshit”. Ni se spune acolo, in numele lui Rabi Aba, ca de fapt cuvantul bereshit (bet-resh-alef-shin-iud-taf) este o „contopire” a doua cuvinte ebraice: „brit” (bet-resh-iod-taf) si „esh” (alef-shin). Este ca si cum focul Creatiei divine, a fost „imbratisat” de catre ideea legamantului, ca si cum tot ceea ce exista acum in lume ar exista prin focul acela initial. Interesant este si faptul ca in pericopa acestei saptamani, tot focul este cel care pecetluieste legamantul cu Avraham: tanur ashan ve’lapid esh (fum ca din cuptor si flacari) sunt cele care trec printre bucatile de animale taiate de Avraham pentru a arata ca jertfa sa a fost acceptata de catre Dumnezeu. (Geneza 15:17) Mai mult, imaginea este aceeasi: doua jumatati (de animale, in pericopa acestei saptamani si de cuvinte in prima pericopa a Torei), separate de foc!
O alta idee, de data aceasta vehiculata si de comentatori clasici, este si aceea in care chiar cuvintele ebraice pentru barbat si femeie, „ish” (alef-iod-shin) si „isha” (alef-iod-shin-hei) contin acelasi foc, „temperat” de Prezenta Divina (literele „iod” si „hei”) din mijlocul lor.
M-am gandit cam ce ar putea insemna acest lucru… Ce inseamna faptul ca lumea exista, ca noi existam pe baza focului? Ce inseamna ca avem acest foc in noi, in mijlocul nostru? Avem in noi posibilitatea, asemenea focului, de a crea, dar si de a distruge. Avem posibilitatea sa fim focul care realizeaza o sudura, asa cum, de altfel a fost focul din legamantul lui Avraham, sau putem fi un foc care sa mistuie si sa reduca la cenusa, asa cum au fost atatea focuri din atatea locuri si timpuri in cursul istoriei noastre ca popor.
In Tora, focul este prezent de fapt in multe momente ale comunicarii dintre Dumnezeu si omenire si a comunicarii dintre Dumnezeu si poporul evreu. Episodul in care Moshe este ales, cunoscut ca si „tufisul in flacari”, este tot un episod care implica foc. Mai mult, una din cele mai importante idei din iudaism, Shabatul, are la baza in Tora tot ideea focului: singura porunca mentionata explicit in Tora referitoare la Shabat este interdictia de a aprinde foc. Shabatul este de fapt un „sandwitch” intre focuri: lumanarile de Shabat si lumanarea de Havdala. Sfintenia Shabatului este strans legata de absenta focului in ziua de odihna.
Legamantul dintre Parti (Brit bein habetarim) pe care Dumnezeu il face cu primul evreu al istoriei este in fapt o avampremiera a intregii istorii de dupa. Un legamant vorbind despre trecut, prezent si viitor, un legamant pe care avem puterea sa il privim ca extraordinar de constructiv sau extraordinar de destructiv (dupa cum alegem sa urmam calea cea buna sau sa ne indepartam de ea). Un legamant pe care Dumnezeu nu l-a dorit niciodata „parve”, neutru, ci l-a dorit viu si activ, intotdeauna, inca de la inceputurile lumii. Sa dea Dumnezeu sa reusim sa il activam in directia buna in fiecare zi!
Shabat Shalom!
MULTUMESC !