“Pleaca din tara ta, din locul in care te-ai nascut si din casa parintelui tau catre tara pe care ti-o voi arata”, ii spune Dumnezeu lui Avraham (la acea vreme, “doar” Avram). Iar promisiunea pentru aceasta calatorie este aceea ca Avraham va deveni “un popor mare”, ca “va fi binecuvantat” si ca “va fi [el insusi] o binecuvantare”. Trei sintagme pe care oricine si le-ar dori si pe care multi in decursul istoriei s-au straduit sa le inteleaga si sa atinga ca si idealuri.

Si totusi, cu toata maretia lui Avraham, nu pot sa nu ma gandesc ca iudaismul nu il are ca figura centrala pe Avraham. Daca ar fi sa numim (in afara lui Dumnezeu, desigur) un personaj pe care iudaismul il are in prim-plan in textele sale, el este Moshe (Moise). Iar celelalte doua religii care isi trag seva din povestea lui Avraham nu il au nici ele pe acesta in prim-plan.

In iudaism, problema este chiar mai acuta… Despre cel de-al doilea patriarh, Itzhak, Midrash-ul ne spune in Shemot Raba 1:1 ca “a egalat realizarile tatalui sau”. Minunat pentru Itzhak, insa Avraham este nevoit conform acestei idei sa “imparta medalia de argint” cu fiul sau… (am spus “argint” pentru ca, asa cum am explicat, ma gandesc ca Moshe o primeste pe cea de aur). Iar intr-un alt comentariu rabinic, in Bereshit Raba 76:1, inteleptii il numesc pe Iaacov, cel de-al treilea dintre patriarhi, nepot al lui Avraham, “behir she’be’avot” (“ales intre patriarhi”). Si cu aceasta idee, deja Avraham trebuie sa se multumeasca doar cu impartirea “medaliei de bronz”…

Si atunci, de ce marile religii monoteiste ale lumii poarta numele de “religii abrahamitice”?

In comentariul sau asupra versetului 12:2 din Geneza, Rashi lanseaza o idee foarte interesanta, vorbind despre fragmentul “si vei fi o binecuvantare” (“ve’heie braha”) pe care Dumnezeu i-l promite lui Avraham. Ne spune Rashi ca desi Numele lui Dumnezeu exista in iudaism asociat cu toti cei trei patriarhi (caci in prima binecuvantare din Shmone Esre spunem “Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Itzhak si Dumnezeul lui Iaacov”), binecuvantarea respectiva se incheie cu sintagma: “Binecuvantat esti Tu, Doamne, pavaza lui Avraham.” In viziunea lui Rashi, “a fi binecuvantare” se interpreteaza textual, prin faptul ca Avraham devine intr-adevar protagonistul — daca putem spune asa — al primeia dintre binecuvantarile uneia dintre cele mai importante rugaciune a iudaismului, Shmone Esre.

Pentru Avraham, realizarea cea mai mare a fost INOVATIA. Faptul ca a fondat o religie, faptul ca a intemeiat o traditie, faptul ca pornit la drum atunci cand a fost momentul. Desi nu el a fost cel care a batatorit acest drum, desi nu el a fost cel pe care religia mozaica sa il plaseze cel mai central in povestile si istoriile sale, Avraham a facut primul pas si de aceea a fost cu adevarat o binecuvantare pentru toti cei de dupa el.

In lumea noastra de astazi, ii creditam pe oameni mai ales pentru ca reusesc sa duca la indeplinire un proiect. Ii recompensam si ii plasam pe piedestal pe cei care muncesc din greu pentru a ajunge pana la capat, si facem asta pentru ca suntem extraordinar de orientati pe scopul si tinta finala. Insa niciodata nu trebuie sa uitam primul pas, niciodata nu trebuie sa lasam in urma, nebagati in seama, pe pionieri, pe cei care au curajul si dorinta si pasiunea de a face un prim pas, stiind uneori bine ca nu vor putea ajunge la un capat de drum.

Prin vocea lui Dumnezeu si povestea lui Avraham, Tora ne preda o lectie despre cum trebuie onorati deschizatorii de drumuri si despre rolul urias pe care il au ei in “poza de final”, chiar daca uneori realizarile urmasilor le depasesc cu mult pe ale lor.

Un subiect de gandire pentru noi toti…

Shabat Shalom!

Share This