Helen Keller nu a vrut și nici n-a putut trăi o viață guvernată de constrângeri. Născută în Alabama, SUA în 1880 și devenită complet surdă și oarbă la vârsta de 19 luni datorită unei puternice infecții, Helen Keller a învățat totuși să citească și să scrie (în mai multe limbi), absolvind în cele din urmă în 1904 Colegiul Radcliffe din Cambridge, Massachusetts. Ca studentă, și-a scris autobiografia la vârsta de 20 de ani, o primă lucrare dintr-o listă de 13 cărți și numeroase articole de presă, majoritatea dedicate schimbărilor și reformei sociale. A pledat, printre altele, pentru dreptul de vot al femeilor, pentru pace și dreptate socială și pentru integrarea persoanelor cu handicap în societate. A fost onorată post-mortem cu numeroase distincții, inclusiv o monedă aniversară emisă de Alabama, purtând efigia ei însoțită de cuvintele: ”Spirit of Courage” – ”Spiritul Curajului”.

Un simplu aforism rostit de Helen Keller îi sumarizează viața și constituie o introducere ideală pentru pericopa acestei săptămâni: ”O curbă pe un drum nu înseamnă sfârșitul drumului… decât dacă nu iei curba.”

* * *

Pericopa acestei săptămâni îl are ca protagonist principal pe Avram (ulterior cu numele schimbat în Avraham), părintele unei multitudini de popoare. Un personaj principal al Bibliei, cel mai de seamă monoteist al epocii sale, cel care a introdus lumii însăși noțiunea de Dumnezeu Unic și credința în implicarea directă și nemijlocită a Acestuia în întreaga Creație. Povestea lui Avraham, presărată pe aproape jumătate din Cartea Genezei, este o sursă de inspirație pentru mulți, chiar și astăzi.

Citindu-i biografia așa cum se desprinde ea din paginile Torei, putem remarca rapid că drumul lui Avraham nu este nici scurt și nici drept. La fiecare pas al călătoriei lui, Avraham întâmpină opreliști, curbe și ”invitații” de a se întoarce din drum, sau — după cum explică comentatorii — zece încercări pe care Dumnezeu i le pune înainte, care de care mai dificile și solicitante.

Pe un drum atât de dificil, o întrebare se impune: Ce îl face pe Avraham să continue în pofida tuturor problemelor?

Desigur, un răspuns simplu este credința în Dumnezeu. Însă pentru a oferi răspunsul în întreaga sa complexitate, este necesar în primul rând să facem un salt înapoi, către începutul pericopei de săptămâna trecută. Acolo, în chiar debutul acelei pericope, Noah ne este prezentat astfel: ”Noah era un om drept și perfect (tamim) în generația sa: Noah mergea cu Dumnezeu.” (Geneza 6:9) (De notat că termenul ebraic ”tamim” comportă diferite traduceri, printre care ”perfect”, ”complet” sau ”fără prihană”).

Explicând acest verset, Midraș-ul (Tanhuma 5 și Bereșit Raba 30:9) aduce în lumina reflectoarelor sintagma ”în generația sa”. Rași ne prezintă acolo două opinii. Unii rabini — ne spune el — sunt de părere că Noah era cu adevărat extraordinar, capabil să fie un om drept și integru chiar și în generația sa, care — să nu uităm — a adus prin comportamentul ei distrugerea lumii prin Potop. Alți rabini sunt de părere contrară, susținând că Noah era un om drept și integru doar în generația sa, comparativ cu contemporanii lui cei nelegiuiți adică, și că dacă ar fi trăit în generația lui Avraham, Noah nici nu ar fi fost menționat măcar.

Care să fie secretul? Ce puteri nebănuite are Avraham și nu avea Noah?

Un răspuns la această întrebare poate fi găsit dacă privim cu atenție versetele Torei și, mai precis, interacțiunile dintre Dumnezeu și Noah, respectiv Dumnezeu și Avraham.

De fiecare dată când Dumnezeu îi vorbește lui Noah, acesta ascultă și tace. Nu există în întreaga pericopă de săptămâna trecută nici măcar un singur verset în care Noah să I se adreseze direct lui Dumnezeu. În povestea lui Noah, Dumnezeu poruncește, iar Noah doar ascultă.

În al doilea rând, Tora îl descrie pe Noah ca fiind ”perfect” (”tamim”), Dumnezeu îi spune lui Avraham: ”Mergi înaintea Mea și devino perfect” (”hevei tamim”) – Geneza 17:1.

Prin contrast față de Noah, Avraham pune o sumedenie de întrebări: ”Doamne, de unde știu că voi moșteni Țara Promisă?” (Geneza 15:8) ”O să i se nască un copil unui om de o sută de ani? Și Sara — o femeie de nouăzeci de ani — va naște?” (Geneza 17:17-18) ”Vei distruge pe cei drepți împreună cu nelegiuiții? […] Ar fi un sacrilegiu pentru Tine! Judecătorul întregului pământ să nu facă dreptate?” (Geneza 18:23-25)

Pare că Avraham este înzestrat din naștere cu o altă natură, aceea de lider, în timp ce Noah este un simplu ascultător de Dumnezeu.

Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple… Dumnezeu îi vorbește și lui Avraham de mai multe ori în debutul pericopei și el nu face altceva decât să asculte. Spre exemplu, când Dumnezeu îi spune să plece din Ur Kasdim, nu regăsim în versetele Torei niciun dialog, nicio replică a lui Avraham (Geneza 12:1). Când Dumnezeu îi promite pentru prima dată Țara Canaanului (Geneza 12:7), Avraham construiește doar un altar în acel loc și apoi pleacă mai departe. Niciun dialog nu este menționat nici acolo. Când Sara este răpită în Egipt, Avraham nu protestează în fața lui Dumnezeu și nici nu pune întrebări despre evenimentele prin care e nevoit să treacă. (Geneza 12:11) Idem, când Lot se desparte de el (Geneza 13:12). Și idem când Dumnezeu îi vorbește imediat după acel episod, promițându-i pentru a doua oară Țara Canaanului (Geneza 13:14-17). Și idem când Lot este luat prizonier (Geneza 14:14)

În fapt, primul dialog real între Avraham și Dumnezeu se întâmpla abia în capitolul 15 al Genezei. În prima parte a pericopei noastre, Avraham este un simplu Noah — tăcut și umil. Abia în capitolul 15, un element aparent nesemnificativ, face de fapt posibil acest dialog și transformarea extraordinară a lui Avraham către rolul pe care istoria i l-a conferit:

”Ce îmi poți da, Doamne, când nu am urmași și Eliezer din Damasc, slujitorul meu mă va moșteni?” — întreabă, pentru prima dată în viața sa, Avraham. Deodată, cuvântul lui Dumnezeu a venit la el, spunând: ”Acela nu te va moșteni; numai cel ieșit din tine te va moșteni”. Și Dumnezeu l-a scos afară și i-a spus: ”Privește acum către ceruri și numără stelele dacă poți să le numeri!” Și i-a spus: ”Așa vor fi urmașii tăi”” Iar Avraham a crezut în Dumnezeu și asta i-a fost socotită ca dreptate. — Geneza 15:2-3

Explicând versetele Torei, Rași aduce face un comentariu absolut uimitor:

”L-a scos afară” înseamnă că l-a scos din cortul său – explicația simplă. Însă conform Midrașului, Dumnezeu i-a spus lui Avraham: Ieși afară din astrologia ta, adică din semnele pe care le-ai interpretat în stele și în zodiacul tău, anume că nu vei avea un fiu. Într-adevăr, Avram nu este menit să aibe un fiu, însă Avraham este!” — Rași, comentariu la Geneza 15:2

Ceea ce schimbă întreaga viață a unui om — ne spune Rași — este capacitatea noastră de a schimba cine suntem cu adevărat. Transformarea lui Avram în Avraham este mult mai mult decât o simplă schimbare de nume. Ea s-a produs ca o confirmare a unei noi identități, dobândite atunci când — cu ajutorul lui Dumnezeu — Avram a devenit capabil să iasă din propria condiție, să facă un pas înapoi și să privească în sus și în jur, la misiunea care i se încredința. Când a privit cerul și stelele — la care se uitase de atâtea ori până în acel moment și care îi tot spuneau, zodiacal, că mai mult nu (se) poate — când le-a privit așadar cu alți ochi, Avraham s-a schimbat complet. A devenit din Avram (echivalentul lui Noah în ascultarea sa perfectă) — Avraham: un adevărat patriarh și părinte de națiuni. A devenit un lider, un om al acțiunii, un deschizător de drumuri noi pentru toate generațiile care l-au urmat, un personaj demn să Îi pună până și lui Dumnezeu întrebări incomode și să lupte pentru oamenii pe care îi are în grijă.

Pentru Avram (cel de până în capitolul 15), toate curbele de pe drum însemnau un potențial sfârșit. Un sfârșit care nu se concretiza din singurul motiv că Dumnezeu era aproape și pentru că El nu lăsa să se întâmple acel sfârșit. Dacă până în capitolul 15 Dumnezeu l-ar fi lăsat pe Avram singur, drumul s-ar fi încheiat acolo.

Din capitolul 15 încolo însă, Avram devine Avraham. Chiar dacă numele îi este schimbat doar ceva mai târziu, acesta este momentul când personajul principal al pericopei noastre se ridică și merge singur, nu ”cu Dumnezeu” cum o făcuse Noah, ci ”înaintea lui Dumnezeu”, așa cum le stă bine conducătorilor.

* * *

La fel ca și pentru părintele nostru Avraham, pentru Helen Keller curbele de pe drum nu au însemnat niciodată finalul acestuia. A mers întotdeauna înainte și a căutat noi provocări. Așa cum au făcut-o și mii și milioane de alți oameni în istorie, privind înainte și ținând capul sus, indiferent de ce au întâlnit în cale. Pentru că au înțeles că viața este un proces transformativ, în care modul în care ne privim pe noi înșine, modul în care ne vedem propriul destin ne face să mergem înainte sau să stăm pe loc. Sau, așa cum a scris chiar Helen Keller într-una din cărțile sale – ”The Open Door”: ”Atunci când simți nevoia să zbori, nu vei putea niciodată să te mulțumești doar să te târăști. Viața este fie o aventură îndrăzneață, fie absolut nimic.”

Șabat Șalom!

Share This