[Haftara Noah: Isaia 54:1-55:5]
Haftara asociată pericopei Noah aduce cu sine un profund mesaj de speranță.
Chiar din primele versete ale Haftarei, profetul fixează tonul expozițiunii:
Cântă, stearpo care nu ai născut, izbucnește în cântec vesel și jubilant, tu care nu ai simțit durerile nașterii, căci copiii [Ierusalimului] părăsit sunt mai mulți decât copiii [orașului] locuit, zice Domnul.” – Isaia 54:1
Explicate din perspectiva tradiției iudaice, acest verset și următoarele par la prima vedere să aibă o singură menire: să aducă o consolare celor care jelesc pentru Ierusalim. O consolare provenită din faptul – istoric demonstrat – că, într-adevăr, populația evreiască din exil (”copiii Ierusalimului părăsit”) depășește cu mult populația care se afla în Ierusalim la momentul fatidic al Distrugerii Templelor.
Slabă consolare, ar spune probabil unii… De aproape două mii de ani, evreii din întreaga lume, deși conștienți de faptul că încă există și prosperă, plâng în continuare Distrugerea Ierusalimului și se roagă zilnic pentru adunarea exilaților, reconstrucția Templului, instaurarea păcii globale și celelalte ”atribute” ale Erei Mesianice. Cum ar putea oare așadar să ne mulțumească simplul fapt că acum suntem mai mulți decât eram atunci?
Un posibil răspuns la această întrebare (retorică?) provine chiar din versetele care fac legătura între ideile enunțate de Isaia și pericopa Noah. Ne spune profetul:
Precum apele lui Noah va fi aceasta pentru Mine: precum am jurat ca niciodată să nu mai abat apele lui Noah asupra pământului, tot așa am jurat să nu fiu mânios pe tine și să nu te cert. Căci munții pot fi mutați și dealurile se pot clătina, dar bunătatea Mea nu se va îndepărta de tine, iar legământul Meu nu se va clătina, spune Acela care arată bunătate, Domnul. – Isaia 54:9-10
În primul rând, observăm aici o promisiune și un legământ necondiționate. Aidoma celor făcute de Dumnezeu în fața lui Noah imediat după Potop (Geneza 8:21), promisiunea lui Dumnezeu de a menține relația cu poporul evreu și de a arăta milă este necondiționată. Este o promisiune care nu are limite și nu este invalidată nici de evenimente istorice, nici de vreun comportament anume (sau lipsa acestuia) și nici – cum au sugerat alte religii – de înlocuirea sa cu vreun ”alt legământ”. La fel cum lumea fizică și pământul cu tot ce are el asupra sa continuă să existe, tot la fel există și relația dintre Dumnezeu și poporul evreu.
Mai mult, în comentariul său asupra acestor versete, Rași face o analogie interesantă: ”munții” și ”dealurile” sunt, în opinia lui Rași, patriarhii. Chiar dacă meritele lor se vor epuiza – explică Rași – chiar dacă tot ceea ce au făcut bun pentru lume va dispărea, chiar dacă toate valorile pe care le-au adus și oferit umanității vor înceta să mai conteze în balanță, ”bunătatea lui Dumnezeu nu se va îndepărta și legământul nu se va clătina.”
Este o idee uimitoare și extrem de puternică, o idee de speranță care a ținut de fapt în viață poporul evreu prin negura vremurilor. Chiar și în cele mai negre perioade istorice, când totul părea pierdut, când nimeni nu își mai aducea aminte de vremurile de glorie sau măcar de cele de acalmie – vizionari asemenea profetului Isaia au venit să reamintească evreilor cine sunt și, mai ales, alături de Cine sunt. Această reamintire – provenită din credință și dând naștere, la rândul ei, la credință – a stat și stă la baza existenței noastră până astăzi.
Pentru că știm că mântuirea va veni, pentru că știm că Dumnezeu este aproape, pentru că știm că suntem în continuare copiii Lui, indiferent cât de departe ne duc greutățile vieții. Și pentru că în conștiința noastră colectivă, aidoma unui arc peste timp de la apele lui Noah și până astăzi, avem întipărite cuvintele lui Isaia și a altor oameni care nu au abandonat niciodată speranța, rostite etern în Numele ”Aceluia care arată bunătate, Dumnezeu”…
Șabat Șalom!
Opinii recente