[Haftara Vaieira: Regi II 4:1-37]

Pentru prima dată de la începutul acestui ciclu, Haftara pentru pericopa Vaieira părăsește domeniul profețiilor. Nu mai aflăm aici nici despre mesajul lui Dumnezeu pentru oameni și nici despre evenimente care vor să vină. În schimb însă, Haftara acestei pericope ne introduce în lumea Scrierilor (Ketuvim) și ne oferă un prilej de meditație.

În pericopa Vaieira, momentul marcant este fără îndoială acela în care Avraham și Sara primesc în dar de la Dumnezeu un fiu. După toate regulile jocului biologic, nici unul dintre ei nu ar fi fost capabil de procreere în acele momente. La nașterea lui Ițhak, Avraham avea o sută de ani iar Sara nouăzeci. Urmând aceeași ”linie melodică”, Haftara ne oferă povestea unei femei șunamite — și ea în vârstă și având un soț în vârstă — care, de asemenea, are un copil la vârstă înaintată.

Consultând tradiția iudaică și paginile biblice, ne putem desigur imagina de ce Avraham și Sara sunt beneficiarii acestei minuni divine. Ei sunt buni și ospitalieri, permanent pregătiți să îndeplinească voința divină, ba chiar să și Îl ”certe” pe Dumnezeu și să negocieze salvarea păcătoșilor (Geneza cap. 18). În plus, ei sunt precursorii și inițiatorii poporului evreu, poporul ales de Dumnezeu pentru misiunea nobilă de a aduce monoteismul și lumina Torei în lume.

Dar oare ce merite are femeia șunamită din Haftara? De ce Dumnezeu face aceeași minune și pentru ea? De ce face chiar mai multe minuni, una din ele fiind reînvierea fiului său mort prin intermediul profetului Elișa (Regi II 4:32-35)? În fond, femeia șunamită rămâne anonimă în paginile Bibliei (nicăieri numele ei nu este indicat) și nici nu aflăm de undeva explicit că ar fi avut vreun merit deosebit.

Câteva explicații pot fi oferite, probabil niciuna cu putere absolută de clarificare…

Prima este chiar cea oferită de textul biblic. Promisiunea lui Dumnezeu către Sara că va avea un fiu (Geneza 18:10) apare imediat după un moment în care Avraham și Sara demonstează ospitalitate. În căldura zilei, la doar trei zile de la circumcizie, în deșert, Avraham și Sara așteaptă, primesc și onorează oaspeți. Pentru cititori, în special pentru cei familiarizați cu explicațiile Midrașului, cei trei oaspeți din poveste sunt de fapt trei îngeri. Însă din perspectiva lui Avraham și a Sarei, ei sunt trei simpli călători care au nevoie de apă, mâncare, umbră și odihnă. Și fără a ezita sau a aștepta vreo răsplată, Avraham și Sara intră în acțiune.

La fel face și femeia șunamită. Ne spune Haftara:

S-a întâmplat într-o zi când Elișa călătorea către Șunem. O femeie importantă era acolo și a stăruit ca el să accepte să mănânce la ea. Și de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Ea a zis bărbatului ei: ”Iată, știu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi e un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o cameră sus, cu ziduri, și să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun și o lampă, ca să stea acolo când va veni la noi.” — Regi II 4:8-10

Fără a aștepta răsplată, fără a avea vreo obligație, fără a fi măcar din același popor sau de aceeași religie cu oaspetele său, femeia șunamită a înțeles valoarea ospitalității. O valoare universală care — ne învață Haftara — are ca rezultat răsplăta divină.

În rugăciunea de dimineață, un citat din Mișna ne aduce permanent în prim-plan puterea și importanța faptelor bune în general și a ospitalității în particular:

אלו דברים שאין להם שעור: הפאה, והבכורים, והראיון, וגמילות חסדים, ותלמוד תורה. — Acestea sunt lucrurile pentru care nu există o limită maximă: marginea holdei [care rămâne nesecerată și poate fi adunată de către săraci], ofranda primelor roade (Deuteronom 26:1-11), darurile de sărbători pentru Templu, faptele milostive și învățătura Torei. Acestea sunt lucrurile ale căror roade omul le culege în această lume, dar care îl încoronează și în lumea viitoare: respectul pentru tată și mamă, faptele milostive, râvna cu care alergăm în fiecare dimineață și seară la casa de studiu, primirea oaspeților, vizitarea bolnavilor, înzestrarea mireselor, însoțirea morților pe ultimul drum, evlavia la rugăciune, dorința de a face pace între oameni și între soț și soție și învățarea Torei, care este mai presus de toate. — Mișna Pea 1:1

Fără a fi parte din legământul abrahamitic și fără a avea obligația de a respecta poruncile Torei, fără a fi citit Mișna de mai sus, femeia șunamită ne oferă o lecție de bunătate și omenie pe care nici chiar Dumnezeu Însuși nu a dorit să o treacă cu vederea.

Un alt merit al femeii șunamite este probabil calmul pe care îl demonstrează în întreaga poveste, precum și încrederea (credința?) în Dumnezeu și într-un deznodământ pozitiv. Nu o dată ci de două ori în cursul poveștii, imediat după ce singurul său copil moare, femeia oferă un răspuns care în ebraică este punctat printr-un singur cuvânt și pe care comentatorii îl traduc adesea prin sintagma ”Totul este bine.”

Întrebare: De ce mergi la el astăzi? Nu este Începutul Lunii și nici Șabat. Și ea a răspuns: שלום — Șalom — Totul este bine. — Regi II 4:23

Întrebare: Totul este bine cu tine? Soțul tău este bine? Dar copilul tău? Și ea a răspuns: שלום — Șalom — Totul este bine. — Regi II 4:26

Cum poate oare cineva să spună שלום — Totul este bine” după ce tocmai i-a murit copilul?!? Cum poate rosti aceste cuvinte cu aparentă nonșalanță după un moment atât de dureros? Ei bine, femeia șunamită ne oferă în povestea ei un model al credinței absolute și al optimismului pe care doar Avraham l-a mai oferit, atunci când Dumnezeu l-a încercat de zece ori, inclusiv cerându-i să-și aducă propriul fiu ca ofrandă.

Iar un al treilea merit al femeii șunamite este modestia. Cu o ofertă de nerefuzat înainte, atunci când profetul Elișa o întreabă dacă poate face ceva pentru ea, femeia șunamită răspunde simplu:

Trăiesc în mijlocul poporului meu. — Regi II 4:13

Un răspuns elegant, fără pretenții, fără falsitate. Un răspuns menit să declare că puterea unui om are adesea ca sursă puterea comunității în care trăiește, care i-a fost dată sau pe care și-a ales-o, cu bunele și relele ei. Un răspuns simplu provenit din dorința de identificare și de solidaritate cu cauza obștii, de subsumare a meritelor individuale celor colective, de ”transfer” și creditare a acțiunilor personale pozitive în beneficiul întregii comunități.

Iată așadar trei merite ale unei femei anonime șunamite, pe care Dumnezeu nu le-a trecut cu vederea, ci le-a recompensat cu o serie de miracole în Haftara pericopei Vaieira, aidoma miracolelor făcute pentru patriarhi. Să le evaluăm, fiecare dintre noi, și să ne fie întotdeauna o sursă de inspirație și o dovadă că oricine poate ajunge — prin fapte bune și trăsături de caracter meritorii — practic pe același nivel cu cele mai importante personalități ale tradiției și istoriei iudaice.

Șabat Șalom!

Share This