Știu, a trecut deja foarte mult timp de la ultimul articol postat… Între carantina legată de COVID-19, probleme de sănătate (care, slavă Domnului, s-au rezolvat), probleme personale și alte preocupări — cred că am scuze suficiente și suficient de valabile pentru întrerupere.

Ceea ce mă îndeamnă acum să reiau ciclul de comentarii, deși nu mai este foarte mult până la finalul său, este însă un eveniment fericit: în doar două săptămâni și un pic, în Șabatul pericopei Pinhas, familia mea va celebra Bar Mițva fiului nostru Ariel. Nu știm încă logistic cum o vom celebra, sinagoga pe care o frecventăm aici în Montreal fiind încă în parțială carantină, însă motivul de bucurie există fără îndoială. Mazal Tov, Ariel! Ariel învață să citească din Tora deja de aproape un an și — dacă toate detaliile logistice vor fi rezolvate în timp util — el va citi pentru obște pericopa Pinhas, în Șabatul de pe 11 iulie.

În onoarea acelui eveniment așadar, am decis și eu să reiau comentariile săptămânale, ba chiar să încerc — în măsura în care voi putea, desigur — să și recuperez comentariile din urmă, de la pericopa Ki Tisa încoace, mai precis 17 comentarii pe care le-am sărit. Nu este o întreprindere ușoară și, sincer, nu sunt convins că o voi putea duce la bun sfârșit, însă cu siguranță sunt motivat să încerc. Așteptați-vă așadar la mai multe comentarii săptămânale, probabil mai scurte ca de obicei, până vom ajunge la zi!

Dar destul cu explicațiile… Iată o idee interesantă din pericopa pe care o vom citi în acest Șabat, pericopa Korah:

În competiția sa pentru deturnarea din funcție a lui Moise și a lui Aaron, Korah, unul dintre leviți, este de acord să se supună unei competiții menite să determine cine este de fapt alesul lui Dumnezeu. Modalitatea de determinare a învingătorului? Un toiag înflorit! Iată versetele:

Domnul i-a vorbit lui Moise, spunând: ”Vorbește copiilor lui Israel și ia de la ei câte un toiag de la fiecare casă ancestrală, de la toți conducătorii caselor părinților lor, douăsprezece toiege [în total] și fiecare om să își înscrie numele pe toiagul său. Și numele lui Aaron să îl scrii pe toiagul lui Levi, căci un singur toiag este pentru [fiecare] casă a părinților lor. Și pune-le în Cortul Mărturiei, unde Mă întâlnesc Eu cu tine. Iar toiagul celui pe care l-am ales va încolți și voi pune astfel capăt cârtirilor copiilor lui Israel împotriva voastră. […] Moise a pus toiegele înaintea Domnului în Cortul Mărturiei. Iar a doua zi, Moise a intrat în Cortul Mărturiei și iată, toiagul lui Aaron pentru casa lui Levi încolțise: înmugurise, înflorise și făcuse migdale. — Numeri 17:17-23

În mod evident, testul presupunea un semn divin, persoana al cărui toiag urma să încolțească peste noapte fiind cel ales de Dumnezeu. Însă dincolo de mesajul său de la Dumnezeu, testul a implicat și o minune, care merită de analizat și comentat.

Procesul natural de încolțire, înmugurire, înflorire și producere de rod este în esență unul gradual. El ia timp și etapele sale nu se suprapun în mod normal în timp. Altfel spus: mai întâi avem înmugurirea, apoi mugurii se deschid și produc flori, iar în final florile produc rod. Însă atunci când rodul apare pe plantă, aceasta deja nu mai are de obicei pe ea muguri!

Și totuși, testul propus de Dumnezeu a implicat exact această particularitate: atât mugurii, cât și florile și fructele au fost prezente în același timp pe toiege (care oricum nu ar fi trebuit să încolțească deloc și cu siguranță nu peste noapte).

Talmudul (Tratatul Ioma 52b) aduce în prim-plan acest miracol și oferă comentatorilor posibilitatea de a-și exprima opiniile legate de acest fenomen. Ritva (1250-1320), unul din comentatorii medievali ai Talmudului, remarcă faptul că nici mugurii și nici florile nu mai aveau niciun rost odată ce planta încolțită producea rod. Care să fie așadar semnificația acestui miracol?

Rabinul Moshe Feinstein (1895-1986), o mare personalitate rabinică a secolului XX, explică miracolul ca un îndemn divin de a ne aminti în permanență că nu numai rezultatul unui proces contează, ci și procesul în sine. Rodul produs de o plantă este încununarea procesului de arat, semănat, plivit, irigat și cules. Însă succesul sau eșecul unui an agricol este evaluat în mod normal strict prin prisma recoltei, a cantității și calității acesteia, toată munca depusă fiind trecută adesea cu vederea. În cadrul agriculturii, acest model de evaluare este normal și corect.

Însă atunci când fructele sunt o metaforă pentru altceva, lucrurile sunt mult mai nuanțate… Muguri și florile — respectiv efortul pe care îl depunem pentru a crește în spiritualitate sau pentru a îndeplini mai multe porunci divine — sunt și ele deosebit de importante și merită amintite și luate în seamă. Uneori, oamenii investesc un efort considerabil pentru a deveni mai buni, mai corecți unii cu alții, mai apropiați de Dumnezeu, însă rezultatul final al acestui efort nu este întotdeauna cel sperat. Poate că factori externi au ”deraiat” efortul. Poate că momentul exact în care el a fost depus sau conjunctura generală nu au fost cele optime. Ar trebui oare ignorat tot efortul doar pentru că rezultatul final lasă (încă) de dorit?

Ei bine nu! Atunci când întreprinderea omului este sinceră, Dumnezeu prețuiește efortul, poate tot la fel de mult cât prețuiește și rezultatele. Spre deosebire de societatea actuală, în care tot ceea ce contează este rezultatul final, în lumea Torei și a lui Dumnezeu, intențiile, acțiunile și procesul în sine (”mugurii” și ”florile”) contează și ele enorm!

Este foarte ușor să ne concentrăm doar asupra finalului călătoriei și să pierdem complet din vedere drumul pe care îl parcurgem. Iar Dumnezeu ne reamintește în pericopa Korah că ar trebui să reevaluăm poate însuși modul de evaluare al acțiunilor noastre, să ne reorientăm către a recunoaște și a da credit — acolo unde se cuvine — întregului proces de ascensiune în spiritualitate.

Șabat Șalom!

Share This