Despre Korah și disputa lui cu… nimeni de fapt…  am mai vorbit. Am clarificat deja, așa cum afirmă și tradiția din Midraș și Talmud, că motivația lui Korah de a se ridica împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu și de a sugera că poporul evreu nu are nevoie de niciun conducător pentru că ”toată adunarea, toți oamenii, sunt sfinți” (Numeri 16:3) este o idee pe care iudaismul o respinge. Poporul și, în general, grupările de oameni au nevoie de conducători, au nevoie de călăuzire socială și spirituală, de oameni înțelepti care să îi ghideze.

În plus, povestea lui Korah se regăsește în Tora în pericopa cu același nume, pe care am citit-o acum două săptămâni. Ea a debutat brusc și s-a încheiat la fel de brusc, următoarele versete și capitole ale Torei neavând nimic de-a face cu ea. De ce revenim atunci în acest comentariu la povestea lui Korah? Ce mai are ea să ne spună?

În aparentul epilog al poveștii, în pericopa Korah, Tora ne spune următoarele:

Când a terminat de vorbit aceste cuvinte, pământul care era sub ei s-a despicat. Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit împreună cu familiile lor și cu toți oamenii care erau cu Korah și toată averea lor. Ei și tot ce era al lor a coborât viu în genune și pământul s-a închis peste ei și ei au fost pierduți din sânul obștii. – Numeri 16:31-33

Problema este că în pericopa din această săptămână există două versete care conțin o idee stranie. Primul verset pare să reia concluzia din pericopa Korah, însă al doilea introduce ceva complet nou și neașteptat:

Atunci pământul și-a deschis gura și i-a înghițit și Korah și moartea obștii, când focul a consumat două sute cincizeci de oameni – și ei au devenit un semn. Dar fiii lui Korah nu au murit. – Numeri 26:10-11

Așadar, ce s-a întâmplat în realitate cu fiii lui Korah? Versetele din Numeri 16 par să sugereze că ei au murit împreună cu tatăl lor și cu ceilalți două sute cincizeci de oameni care îl însoțeau. Dar Numeri 26:11 contrazice explicit această idee.

Cel puțin două alte surse biblice (nu din Tora, ci din Scrieri) iau partea ideii că fiii lui Korah au supraviețuit. În primul rând, avem versetele din Cronici I 9:17-19, unde ni se spune:

Aceștia sunt păzitorii porților [Templului]: Șalum, Akub, Talmon și Ahiman, Șalum fiind căpetenia. El este şi azi la poarta regelui de la răsărit. Ei au fost portarii taberei leviţilor. Şalum, fiul lui Korah, fiul lui Aviasaf, fiul lui Korah, şi rudele lui din neamul tatălui său, korahiţii, împlineau slujba de păzitori ai pragurilor Cortului, la fel cum părinţii lor fuseseră responsabili în tabăra Domnului cu păzirea intrării. – Cronici I 9:17-19

Deci fiii lui Korah – identificați de tradiție pe numele lor: Asir, Elkana și Aviasaf – au rămas în viață și au dat naștere la urmași, unii din aceștia ajungând în final să fie păzitorii porților Templului în vremea regelui David, după cum ne precizează Cronicile.

Iar în Psalmi regăsim cel puțin zece din aceștia ca fiind atribuiți fiilor lui Korah, unul dintre ei fiind psalmul zilnic asociat zilei de luni: ”Șir mizmor livnei Korah” (Psalmul 48), iar altul fiind recitat de șapte ori imediat înainte de suflarea din șofar de Roș Hașana: ”Lamnațeah livnei Korah mizmor” (Psalmul 47).

În mod evident așadar – după cum indică atât Tora în pericopa noastră, cât și abundența de alte surse biblice care îi menționează pe nume – fiii lui Korah au supraviețuit tatălui lor, în ciuda aparenței create de versetele pericopei Korah.

În Talmud (Tratatul Sanhedrin 110a), rabinii explică faptul că fiii lui Korah au participat într-adevăr la revolta pe care tatăl lor a declanșat-o împotriva lui Moise și Aaron, însă în ultimul moment, chiar înainte de deznodământ, ei s-au căit sincer în sufletul lor și astfel au fost salvați. Imaginea prezentată de Talmud este chiar poetică în esența ei:”un loc a fost fortificat în Gehinom pentru ei, pe care au putut sta în picioare recitând psalmi”.

În comentariul său asupra pericopei noastre, Hizkuni face o observație interesantă despre puterea căinței în contextul poveștii lui Korah. El explică faptul că doi dintre membrii tribului Reuven, Datan și Aviram, pe care Tora îi menționează în Numeri 16:12-14 ca refuzând cu îndârjire și obrăznicie chemarea lui Moise la dialog civilizat, nu au supraviețuit, fiind consumați de focul divin. Prin contrast, fiii lui Korah, care au participat și ei la revoltă, au supraviețuit și, în plus, Tora îi amintește în pericopa acestei săptămâni în paragraful asociat tribului Reuven și nu în cel asociat tribului Levi, din care făcea parte de fapt Korah.

Ce se întâmplă așadar? De ce fiii lui Korah sunt priviți de tradiție pozitiv, în timp ce Datan și Aviram, Korah și ceilalți două sute cincizeci de oameni din ceata lui sunt condamnați nu doar la o soartă foarte aspră (coborârea de vii în Gehinom), ci și la oprobiu etern în rândurile poporului evreu? (Mișna precizează spre exemplu că orice dispută fără rost este asemănătoare disputei inițiate de Korah și ceata sa.)

Unul dintre răspunsurile posibile la aceste întrebări (probabil nu singurul!) este cel legat de puterea căinței și de modul în care iudaismul evaluează comportamentul uman. Cine este considerat mai ”sfânt”? Cineva care se izolează de comunitate și de toate tentațiile vieții normale? Sau cineva care – trăind printre oameni și uneori aflându-se în situații în care influența negativă a celor din jur, chiar a părinților, îl determină să greșească – are tăria să renunțe la calea cea rea și să revină la calea cea bună?

Aproape în unanimitate (excepția fiind poate exemplul nazirului, care și el este unul relativ controversat – v. Numeri cap. 6), iudaismul nu încurajează detașarea de comunitate și ascetismul, ci lupta permanentă cu iețer hara (instinctul rău) și cu greutățile vieții.

Aflați în aceeași situație, sub aceleași influențe, pe aceeași pantă descendentă, Korah, Datan, Aviram și fiii lui Korah au avut de făcut alegeri foarte dificile. Korah, Datan și Aviram au ales încăpățânarea, refuzul dialogului civilizat și continuarea luptei pentru putere. Fiii lui Korah au ales căința și reîntoarcerea la spiritualitate, la Dumnezeu și la respectul față de autoritate, făcând acest lucru chiar în ciuda alegerii părintelui lor. Răspunsul iudaismului la o astfel de alegere: ”fiii lui Korah nu au murit” și continuă să inspire prin cântările lor generații de evrei.

Aceasta este forța căinței! Doar înfruntând ceea ce viața ne pune înainte și făcând alegerile corecte ne putem face remarcați. Personal, sunt convins că alegerea fiilor lui Korah, împotriva drumului ales de părinții lor, nu a fost deloc una simplă. Însă ea le-a permis să rămână ca personaje pozitive în istorie și nu să o părăsească prematur cu stigmatul mersului după gloată.

Ceea ce au făcut fiii lui Korah, acea teșuva (căință) completă și definitivă trebuie să fie exemplu pentru noi toți. Chiar dacă s-a produs în ultimul moment, ea este demnă de laudă și apreciere, ca orice proces de căință sinceră, de altfel. Niciodată nu este prea târziu pentru o decizie bună și aproape niciodată o astfel de decizie nu este ușoară. Dar numai prin astfel de decizii putem dobândi un loc de cinste în cadrul familiei noastre, al poporului nostru și al omenirii în general.

Șabat Șalom și un sincer Mazal Tov fiului meu Ariel, care săptămâna aceasta a devenit Bar Mițva! Fie ca Dumnezeu să-l călăuzească spre alegeri corecte și căințe sincere pentru inerentele erori din viața unui om și să-l ajute să fie, după cum spune tatăl meu, ”sănătos, mintos, mai norocos și – aș adăuga eu – mai bun și mai spiritual decât tatăl lui”.

Share This
Sari la conținut