Întrebare: Ce fac evreii atunci când termină de rostit o rugăciune?
Răspuns: Rostesc o rugăciune pentru ca rugăciunea să le fie acceptată.
Așa poate fi sumarizată cea de-a șaisprezecea binecuvântare din Șmone Esre, cea de care ne vom ocupa în rândurile care urmează. Apelul pe care îl facem aici către Dumnezeu este unul care de fapt înglobează toate cererile noastre anterioare:
Părinte îndurător, ascultă vocea noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, cruţă-ne, îndură-Te de noi şi primeşte cu îndurare şi bunăvoinţă rugăciunea noastră, căci Dumnezeu care asculţi rugăciuni şi plângeri eşti Tu. Şi de dinaintea Ta, Regele nostru, nu ne întoarce fără ispravă! Ai milă de noi, răspunde-ne şi ascultă rugăciunea noastră, căci Tu asculţi rugăciunea fiecărui om din poporul Tău Israel cu îndurare. Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Cel care asculţi rugăciunea. – a șaisprezecea binecuvântare din Șmone Esre
Textul este simplu și direct. Însă la o privire atentă, binecuvântarea conține multe detalii și particularități de limbaj, fiind – din acest punct de vedere – unul din cele mai bogate în semnificații fragmente din Șmone Esre.
În primul rând, aproape paradoxal, îi cerem lui Dumnezeu să ”asculte vocea noastră” – שמע קולנו (”șema koleinu”). Două probleme apar aici: (1) rugăciunea de Șmone Esre se recită în șoaptă și nu cu voce tare; și (2) verbul ”a asculta” nu traduce neapărat fidel textul ebraic.
Conform legii mozaice, Șmone Esre se recită în șoaptă. Modul preferat de rostire nu este în gând, ci printr-o articulare a cuvintelor, însă cu o voce suficient de înceată încât ea să nu poată fi auzită de nimeni din jur, ci doar de persoana care le recită. La ce ”voce” face așadar referire binecuvântarea? Este vorba – metaforic – de ”vocea” propriu-zisă a rugăciunii noastre, esența ei, motivațiile care au stat la baza actului de rugăciune în sine, dorințele și starea de spirit pe care o avem atunci când ne rugăm.
În ”vocea noastră” se include totodată întregul act de rugăciune. Dacă până acum în cadrul Șmone Esre am formulat cereri particulare (ex: sănătate, pace, iertare, prosperitate etc), această binecuvântare are un caracter general, ea sumarizând, într-un fel, tot ce am cerut până în acest moment, într-un tot unitar menit să deschidă porțile milei divine și să ne aducă răspunsurile pe care le căutăm.
Însă folosirea în acest context a imperativului שמע (”șema”) complică lucrurile. Este desigur același termen cu cel pe care îl folosim în Șema Israel, rugăciunea de căpătâi a iudaismului. În română, termenul se traduce de obicei prin ”a asculta”: În Șema el este ”Ascultă, Israel”, pe când aici ar fi ”Ascultă vocea noastră”. Însă sensul cuvântului שמע în ebraică este mult mai bogat. El poate însemna în diverse contexte: a auzi, a înțelege, a lua aminte, a interioriza sau a da ascultare.
Ce Îi cerem așadar lui Dumnezeu să facă aici cu vocea noastră? Probabil că Îi cerem toate cele menționate mai sus. Îi cerem să ne audă ruga, chiar dacă am rostit-o atât de încet încât numai noi înșine o putem auzi. Îi cerem să o înțeleagă, chiar mai bine decât am formulat-o noi și cu siguranță mai bine și mai profund decât o înțelegem noi. Îi cerem să ia aminte la noi și la ruga noastră, chiar dacă suntem minusculi, עפר ואפר (”afar va’efer”) – ”praf și cenușă”, după cum se autocaracterizează părintele nostru Avraham în Geneza 18:27. Îi cerem să o interiorizeze, identificându-Se cu cererea noastră în sensul pe care îl menționează Mișna în Pirkei Avot 2:4 îndemnându-ne să ”ne anulăm dorințele înaintea dorinței Lui, pentru ca și El să anuleze dorințele altora înaintea dorinței noastre”. Și, desigur, Îi cerem să dea ascultare cererilor noastre, continuând – aidoma unui părinte – să aibă grijă de noi și fiindu-ne aproape.
O altă secvență interesantă din această binecuvântare este și expresia חוס ורחם עלינו (”hus verahem aleinu”), tradusă mai sus prin ”cruţă-ne, îndură-Te de noi [şi primeşte cu îndurare şi bunăvoinţă rugăciunea noastră]”. Există oameni cărora Dumnezeu le acceptă rugăciunea pentru că ei merită acest lucru. Și există desigur oameni – probabil majoritatea – cărora Dumnezeu le acceptă rugăciunea doar datorită milei Sale nemărginite. Aceste două aspecte și situații le punctăm în binecuvântarea noastră. Desigur, ne-am dori ca prin faptele pe care le facem să putem accede pe primul nivel, cel în care să merităm pe deplin atenția divină. Însă rămânem conștienți de propriile noastre neajunsuri, de propria condiție și de propriile păcate, care – metaforic – ”taie aripile” rugăciunii noastre. În acest caz, solicităm mila lui Dumnezeu pentru a ne accepta totuși rugăciunea, cu aceeași ”îndurare și bunăvoință” cu care o acceptă celor drepți și plini de merite.
Într-o direcție similară se îndreaptă și explicația cuvintelor תפלות ותחנונים (”tefilot vetahanunim”). ”Dumnezeu care asculţi rugăciuni şi plângeri eşti Tu” – rostim în binecuvântare. Care este diferența dintre rugăciuni și plângeri? În comentariul său asupra unui verset din Deuteronom, Rași aduce următoarea idee, pe care am discutat-o mai pe larg și în comentariul din anul 5775 la pericopa Vaethanan:
Toate formele verbului חנן (de la care provine cuvântul תחנונים – ”plângeri”) semnifică un dar gratuit. Deși cei drepți aduc cereri înaintea lui Dumnezeu în meritul faptelor lor bune, ei Îi solicită Acestuia doar un dar gratuit [dorind să își păstreze răsplata adevărată pentru Lumea Viitoare]. – Rași, comentariu pe Deuteronom 3:24
Însă acest raționament este valabil doar pentru rugăciunile individuale.
Un comentator clasic al Torei, Maharalul din Praga, rabinul Iehuda Loew ben Bezalel (~1520 – 1609), ne spune că atunci când vorbim despre rugăciuni colective (din care Șmone Esre face parte), Dumnezeu ne ascultă și îndeplinește cererile nu doar din milă, ci și pentru faptul că merităm acest lucru. Chiar dacă individual greșim, ca popor suntem o entitate căreia Dumnezeu i-a promis sprijin necondiționat, în virtutea legământului pe care l-a făcut cu strămoșii noștri. Desigur, primim uneori și ca popor pedepse, iar răsplata se lasă adesea așteptată, însă în ultimă instanță rămânem, ca popor evreu, poporul ales al lui Dumnezeu și în consecință putem formula rugăciuni pe care El este, într-un fel, obligat să le asculte.
Și pentru că practic am vorbit în paragrafele anterioare despre nuanțe și compromisuri, este necesar să vorbim aici și despre expresia ומלפניך ריקם אל תשיבנו (”umilfaneha reikam al teșiveinu”) – ”de dinaintea Ta nu ne întoarce fără ispravă”.
Ca oameni, plini de păcate și de neajunsuri, suntem conștienți în această rugăciune de faptul că nu vom primi întotdeauna ceea ce cerem. De altfel, analizând bine, această limitare este o parte a condiției umane. Însuși Moșe Rabeinu, cel mai mare dintre profeții iudaismului, cel despre care Tora ne spune că ”a vorbit cu Dumnezeu față în față” (Exodul 33:11) – nici măcar el nu a primit tot ceea ce a cerut. Spre exemplu, el nu a intrat în Țara Promisă, în Israel, în ciuda faptului că s-a rugat cu fervoare lui Dumnezeu în acest sens.
Cu atât mai puțin noi – oameni pe un nivel spiritual net inferior lui Moșe – nu putem spera ca rugăciunile noastre, oricât de sincere și din inimă ar fi ele, să primească întotdeauna un răspuns pozitiv. Însă în această binecuvântare apelăm din nou la un compromis… Chiar dacă nu vom primi totul, Îi cerem lui Dumnezeu să nu ne întoarcă dinaintea Lui ”fără ispravă”, sau poate, mai corect tradus, ”cu mâna goală” (ריקם). Îi cerem să ne dea măcar o parte din ceea ce dorim, preferabil partea cea mai bună și cu adevărat pozitivă și benefică pentru noi. Îi cerem să ne ”filtreze” rugăciunile și să dea curs acelora care ne fac cu adevărat bine, nedându-ne totodată niciodată un răspuns complet negativ.
Și în final, încă o idee, de data aceasta legată de ultimul cuvânt al binecuvântării, cuvântul תפילה (”tefila”). ”Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Cel care asculţi rugăciunea” – este fraza completă. Ceea ce surprinde este că folosim aici singularul (”rugăciunea”, și nu ”rugăciunile”), deși tocmai am încheiat de rostit o întreagă serie de binecuvântări și rugăciuni. Însă toate acestea reprezintă în iudaism un tot unitar. Chiar rugăciunile și cererile individuale – pe care avem dreptul să le inserăm în această binecuvântare – fac parte dintr-un proces în esență colectiv de apropiere de Dumnezeu. Deși rostită mai întâi în șoaptă, individual, și apoi repetată cu voce tare de către oficiant, Șmone Esre rămâne la bază o rugăciune a întregului poporului evreu, în beneficiul colectiv al poporului evreu, o formă de exprimare a unității și solidarității tuturor evreilor.
În Leviticul 22:32, Tora ne spune că ”Dumnezeu va fi sfințit în mijlocul poporului lui Israel”. Printr-un procedeu de derivare exegetică, rabinii Talmudului au explicat că aceasta este una dintre sursele biblice pentru noțiunea de cvorum de rugăciune – minian. (Desigur, o altă sursă este și episodul biblic din Geneza în care Avraham pledează pentru salvarea Sodomei dacă în oraș se vor găsi ”zece oameni drepți”.) Ideea de minian – care permite repetarea rugăciunii de Șmone Esre și recitarea altor paragrafe cu caracter special și cu o doză ridicată de sfințenie (cum ar fi Barhu, Kadiș sau Kedușa, precum și citirea publică a Torei) – elevează rugăciunea de Șmone Esre dintr-una individuală într-una colectivă. Și de aceea, pentru a puncta acest caracter unitar și colectiv, finalul binecuvântării – care vorbește despre acceptarea rugăciunii – folosește cuvântul תפילה (”tefila”) la singular.
Iată așadar o trecere în revistă a binecuvântării în care Îl rugăm pe Dumnezeu să ne asculte. Fie voia Sa ca toate binecuvântările și rugăciunile noastre să fie bine primite, auzite și împlinite înaintea Lui, întru binele nostru și al întregii lumi!
Șabat Șalom!
Opinii recente