În urmă cu aproximativ șase săptămâni, am publicat cel mai recent comentariu din acest ciclu, la pericopa Behaalotha. De atunci și până acum, am luat o pauză în redactarea comentariilor săptămânale, folosind acest timp pentru o vacanță personală în România și pentru a mă dedica altor proiecte importante la care lucrez. Am promis, într-un mesaj către un cititor fidel al site-ului DvarTora, că voi face tot posibilul să revin cu eseurile săptămânale în luna august. Aș vrea să mă țin de cuvânt acum, oferindu-vă acum câteva idei și gânduri pe marginea versetelor pericopei noastre…
În această săptămână, în Șabatul de dinainte de Tișa Be’Av, citim pericopa Devarim, care debutează cea de-a cincea carte a Torei. Într-un celebru comentariu al lui Rași, pe care l-am amintit și într-un comentariu mai vechi, lista de localități care apare în debutul pericopei – Arava, Iam Suf, Paran, Tofel, Lavan, Hațerot și Di-Zahav – este interpretată a conține aluzii la locuri important din peregrinările evreilor prin deșert. Spre exemplu, Di-Zahav (însemnând ”destul aur”) face aluzie la episodul construirii și venerării vițelului de aur, Lavan (însemnând ”alb”) face referire la culoarea manei care cădea din cer; și așa mai departe… În interpretarea oferită de Rași și de Midraș, aceste locuri sunt menționate ca o dojană voalată adresată poporului pentru episoadele din trecut, episoade în care evreii s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, au contestat ordinea stabilită de Atotputernic și s-au comportant sub demnitatea pe care o pretindea de la ei Creatorul.
Sfat Emet, comentariul celebrului rabin polonez Iehuda Arie Leib Alter (1847-1905), pune însă o întrebare pe marginea acestei interpretări și oferă totodată un răspuns la această întrebare: Care este rostul mustrării evreilor din această generație, adică din generația care urma să intre în Ereț Israel? În fond, păcatele și comportamente la care fac aluzie versetele din pericopa noastră fuseseră comise de generația anterioară, nu de cei cărora Moșe le vorbea acum, în ultimul său discurs înainte de a muri.
Răspunsul lui Sfat Emet la această întrebare este interesant și instructiv: între toate generațiile de oameni există un grad de responsabilitate și de conexiune. Fiecare generație își începe viața cu meritele și păcatele generației anterioare. Desigur, fiecare om este responsabil și plătește exclusiv pentru propriile păcate – aceasta este o idee foarte clar enunțată în Tora (Deuteronom 24:16) și apoi preluată și întărită și în scrierile profeților (Ieremia 31:30), în Talmud și în legea mozaică. Dar cu toate acestea, fiecare generație are totuși responsabilitatea de a încerca să corecteze păcatele generației anterioare sau, cel puțin, de a se dezice de ele și de a face tot posibilul ca toate consecințele lor să fie îndepărtate. Așa cum există în iudaism noțiunea de zehut avot (meritele înaintașilor), pe care o evocăm adesea și în rugăciune, tot așa există și noțiunea de het avot (păcatul înaintașilor) și, odată cu ea, de responsabilitate față de acel păcat.
Răspunsul lui Sfat Emet este deosebit de profund. În iudaism, ideea de כל ישראל ערבים זה לזה (kol Israel arevim ze laze) – „toți evreii sunt resposabili unul față de celălalt” este binecunoscută. Explicația lui Sfat Emet este o particularizare și totodată o aprofundare a acestui concept.
Desigur, Moșe a înțeles că generația care urma să intre în Ereț Israel era capabilă și avea datoria să repare greșelile părinților lor. Acei evrei cu care vorbea Moșe, fără a fi propriu-zis vinovați pentru ceea ce făcuseră înaintașii lor, aveau ocazia acum să învețe din acele episoade evocate voalat în pericopa noastră, pentru a nu repeta pe viitor greșelile și pentru a corecta acele trăsături de caracter care îi făcuseră pe părințiilor lor să comită acele greșeli în trecut.
Cu câteva zile înainte de Tișa Be’Av (comemorat anul acesta marți 12.08.2024), ziua în care comemorăm distrugerea celor două Temple din Ierusalim, acest mesaj este deosebit de relevant. Și noi, cei trăitori la mii de ani de la acea tragedie, putem azi să ne facem un heșbon nefeș, o evaluare a propriului suflet. Putem să ne întrebăm cum facem să combatem greșelile pe care le-au comis strămoșii noștri și prin care au provocat mânia divină care a condus la acele tragedii. Putem să ne ridicăm deasupra acelor acțiuni, gânduri și vorbe care L-au determinat pe Dumnezeu să permită distrugerea Templului și începutul exilul milenar în care încă ne aflăm. Putem să luptăm împotriva idolatriei (motivul distrugerii Primului Templu) și al urii fără motiv (motivul distrugerii celui de-al Doilea Templu). Putem să ne afirmăm unitatea ca popor și atașamentul față de Dumnezeu și poruncile Lui.
Să ne ajute Atotputernicul să ne ridicăm la înălțimea tuturor acestor așteptări, să facem o teșuva completă pentru toate greșelile trecutului, și să merităm prin aceasta o izbăvire grabnică și completă, și reinstaurarea serviciului Templului din Ierusalim curând, în zilele noastre!
Șabat Șalom!
”Desigur, fiecare om este responsabil și plătește exclusiv pentru propriile păcate – aceasta este o idee foarte clar enunțată în Tora (Deuteronom 24:16) și apoi preluată și întărită …”
–
Adică ”… fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” (Deut.24:16)
Asta să fie oare ideea (preluată și întărită)?
Sau ”… Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, (Exod.20:5)
Pare destul de neclară distincția dintre ”păcat” și ”nelegiuire”.
Nu?
Distincția există într-adevăr: spre exemplu, între un păcat comis voit și o încălcare din greșeală. Există distincții între păcate comise privat și public, între păcate comise din dorința de sfidare a Divinității și cele comise din impuls sau poftă etc. Dar nu aceasta este ideea principală…
Traducerea pe care ați oferit-o la Exod 20:5 nu este corectă. Verbul acolo nu este ”a pedepsi”, ci ”a aminti”. Verbul ebraic este PAKAD, care are sensul de a ”aminti” și în Gen. 21:1, unde textul spune că ”D-zeu și-a reamintit de Sara”. Iudaismul explică versetul din Ex. 20:5 astfel: atunci când copiii urmează calea cea rea a părinților lor (fiind astfel dintre cei care ”Îl urăsc”), păcatele părinților sunt rememorate înaintea lui D-zeu și alăturate păcatelor copiilor. Dacă însă copiii se dezic de calea rea a părinților lor, acele păcate/nelegiuiri ale părinților nu mai sunt rememorate, ci dispar și sunt considerate ispășite odată cu moartea părinților.
Mulțumesc!
Da, sunt multe erori de traducere (”traduceri” incorecte, subiectiv denaturate) cu efectul de ”a rătăci” (deruta) cititorul de la sensul original (cel ebraic).
Și într-adevăr, prin funcția de reproducere și calitățile părinților (sau bunicilor) ”se amintesc” în copii, în sens de evoluție a acestora (sau poate și în sens de ”viață veșnică”).
Remarcabil este și faptul că ispășirea păcatelor/nelegiuirilor părinților, respectiv ”iertarea” acestora, are loc numai după moarte și sub condiția dezicerii copiilor de păcate/nelegiuiri (cum foarte bine ați precizat), prin evoluție spirituală și faptică.
Este povara trecutului, prezentului si viitorului. Povara legământului fiecărui membru al poporului evreu si al unui întreg popor.
Atunci când ai un contract, un legământ, intre doi oameni, e mai ușor. Fiecare persoana urmărește ca cealaltă persoana sa își respecte obligațiile asumate.
Cunoscând bine poporul si faptele acestuia din trecut si prezent, Moise s-a temut pt ceea ce ar putea face poporul evreu in viitor, in relația cu Dumnezeu. Si de acolo vine mustrarea, din teama ca trecutul si prezentul sa nu fi fost in zadar. Ca munca dusa de Moise in cei peste 40 de ani sa nu fie ștearsă in primii ani de după decesul lui Moise. Moise a muncit, cât a putut, pt a-si duce sarcina trasată de Dumnezeu pana la sfârșit.
Fiecare dintre noi își clădește o cărare, un drum, pe care alege sa meargă in călătoria lui pe pământ. Tot astfel, acțiunile si inacțiunile unei colectivități si ale unui popor pot duce la binecuvantari sau blesteme, astfel cum spune legământul din Tora.
Apoi, poate greșesc, dar nu cred ca dărâmarea Templului lui Dumnezeu este rezultatul unei singure acțiuni sau inacțiuni a poporului evreu, ci in încălcări repetate si diferite ale legământului. Aceste multiple încălcări au adus la dispariția regatului de Nord al lui Israel, robia asiriana, ocupația romană si celelalte poveri suferite de poporul evreu. Dacă îmi amintesc bine, profetul Isaia spune ca pamantul lui Israel tb sa rămână nelucrat pt a-si tine sabatele (anii de odihna). Prin urmare, este evident ca dărâmarea templului lui Dumnezeu nu se datorează doar idolatrie si urii. Si rezulta clar din Tora: Dumnezeu pune in fata fiecăruia dintre noi binecuvantari si blesteme. In plus pt poporul evreu vine legământul lui ca popor si regulile de a menține legământul. Io spune, atât Dumnezeu lui Moise, când ii spune de ce i-a dat pamantul lui Israel, pt faptele rele făcute de aceste popoare. A contat si credința lui Avram, Isac si Iacov. Dar determinante au fost faptele hitiților si ale arameilor. Si inclusiv din discuția dintre Avram si Dumnezeu, atunci când Dumnezeu ii spune lui Avram ca răutatea arameilor nu a atins încă maximul.
Fiecare dintre noi are in fata un destin, încercări, dar viitorul nu a fost inca scris complet. O dovedește istoria seminție lui Levi. Ferește-te de rău si fă binele. Caută pacea si o urmează pe ea.
Vă mulțumesc cu deosebită stimă pentru tot ce ne învățați. Aștept cu multă atenție fiecare comentariu al Dv.De când primesc invățăturile saptamânale parcă atunci le aflu prima data. Mereu este ceva nou sau neprevăzut pentru mine .
Mă rog BUNULUI DUMNEZEU să fiți mereu așa.
Cu nespus respect Elena Maxim