Credit foto: Unsplash | Renaldo Kodra
Există momente în viața fiecăruia dintre noi în care cineva ne vorbește și noi dăm din cap sau ascultăm politicos, dar nu auzim de fapt nimic. Poate că un prieten ne povestește ceva dureros sau dificil din viața lui, iar noi ascultăm cu jumătate de ureche, gândindu-ne deja la ce avem de făcut mai departe. Sau poate trecem pe lângă un om care are nevoie de un cuvânt bun și nu-l vedem, pentru că suntem grăbiți, obosiți sau pur și simplu am încetat de mult să mai privim cu adevărat la nevoile celor din jur.
Pericopa Ree pe care o citim în acest Șabat începe tocmai de la această idee, cu un imperativ scurt: ”Privește, eu pun astăzi înaintea voastră binecuvântare și blestem” (Deuteronomul 11:26). Înainte de orice altceva, înainte de a analiza măcar ceea ce primim, înainte de a lua orice decizii, Tora ne cere pur și simplu să privim.
Aceeași idee o regăsim, într-un fel, și tematica lunii Elul, în care urmează să intrăm peste foarte puțin timp. Și spun asta și datorită faptului că acest Șabat al pericopei Ree este anul acesta și Șabat Mevarhim Elul, Șabatul în care, în sinagogi, rostim o rugăciune specială pentru binecuvântarea lunii Elul, ultima lună din anul iudaic 5786.
Desigur, luna Elul nu este cea a marilor sărbători. În ea, nu suntem încă datori cu importantele și adesea dificilele declarații ale Zilelor Înfricoșătoare (Iamim Noraim). Însă luna Elul ne cere să privim atent la mult lucruri: la anul care a trecut, la relațiile noastre cu alții, la obiceiurile pe care ni le-am format și la justificările pe care le-am construit pentru faptele pe care le facem. Ne cere să privim la ele nu cu scop de autocondamnare, ci pentru a vedea unde ne aflăm exact și încotro vrem, de fapt, să mergem.
”Privește, eu pun astăzi înaintea voastră binecuvântare și blestem”, ne spune Tora în debutul pericopei.
Avem acolo verbul ”a privi”. Dar avem și adverbul ”astăzi”, care spune și el mai mult decât pare. Binecuvântarea și blestemul – ceea ce Dumnezeu ne oferă spre alegere – nu ne sunt puse înainte o singură dată în viață, într-un moment dramatic oarecare, într-o epifanie, ci în fiecare zi, în fiecare moment. În fiecare faptă pe care o facem, în fiecare cuvânt pe care îl rostim sau de la care ne abținem, în fiecare gest de generozitate sau cruzime, în fiecare asumare a răspunderii de a asculta cu adevărat sau de a recunoaște că am greșit, sau în absența acestei asumări – în toate acestea, alegerea este prezentă și actuală. Elul este luna în care suntem îndemnați să luăm seama tocmai la alegerile pe care, în restul anului, le facem aproape fără să vedem.
Iar învățămintele pericopei noastre în sensul asumării răspunderii de a privi atent și de a alege calea cea bună nu se opresc aici…
Câteva capitole mai târziu, tot în pericopa noastră, Tora spune: ”Dacă va fi printre voi vreun sărac, vreunul dintre frații tăi, în vreunul din orașele tale, în țara ta, pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă ție, să nu-ți împietrești inima și nici să nu-ți închizi mâna față de fratele tău sărac.” (Deuteronomul 15:7–8)
Ordinea cuvintelor în verset nu este întâmplătoare: împietrirea inimii precede închiderea mâinii. Refuzul aparent exterior – de a fi înțelegători față de cineva aflat într-o situație vulnerabilă, de a fi miloși cu alții, de a fi responsabili social – începe de fapt, aproape întotdeauna, printr-o schimbare lăuntrică, aproape imperceptibilă. Primul pas către ”închiderea mâinii” este că încetăm să-l mai vedem cu adevărat pe omul din fața noastră. (Am scris despre această idee pe larg și într-un eseu din urmă cu mulți ani, pe marginea pericopei Bo.) Abia după aceea găsim explicații ca să nu-l ajutăm: că nu este responsabilitatea noastră, că altcineva ar trebui de fapt să intervină, că oricum nu avem destul, că gestul nostru n-ar schimba nimic sau poate că acel om este el însuși vinovat de situația prin care trece.
Tora însăși consemnează chiar o astfel de justificare: un om ar putea fi tentat să refuze un împrumut față de semenul său pentru că se apropie anul de șmita, acel an dintr-un ciclu de șapte în care datoriile se anulează (Deuteronomul 15:9). Ezitarea pare rezonabilă, pentru că – economic vorbind – riscul este real. Și totuși Tora ne poruncește să nu lăsăm un ”lucru [ticălos] în inima noastră”, adică să nu ne permitem să avem gânduri care să ignore suferința celui împovărat care ne cere împrumutul.
De Iom Kipur, în celebrul Al Het, rugăciunea în care ne mărturisim păcatele, spunem astfel: ”Pentru păcatul pe care l-am săvârșit înaintea Ta prin împietrirea inimii.” Pentru că o inimă împietrită nu mai simte nevoia celuilalt, dar nici propria nevoie de schimbare. Nu mai ascultă la fel de atent, nu mai vede la fel de limpede și găsește tot mai ușor motive pentru a nu face ceea ce știe că ar fi moral și corect să facă.
Însă poate că tocmai aici începe cu adevărat teșuva, conceptul fundamental al lunii Elul și al zilelor de Roș Hașana și Iom Kipur pe care începem să le simțim în aceste momente. Nu cu declarații solemne și nici cu promisiunea că vom deveni, peste noapte, alți oameni. Ci cu capacitatea de a privi (numele pericopei noastre!), de a vedea atent unde ne-am blocat. Unde am încetat să ascultăm. Pe cine am început să evităm. Față de cine am devenit mai puțin generoși. Ce explicație repetăm față de noi înșine de atâta vreme încât aproape am ajuns s-o confundăm cu adevărul.
Iar dacă facem asta, și cuvintele Torei din Deuteronomul 15:8, citate ca antidot la acea ”închidere a mâinii” și ”împietrire a inimii” – acel îndemn care ne spune să ne ”deschidem mâna” – capătă un sens și mai larg. Deschiderea mâinii nu se referă doar la bani. Uneori trebuie să ne oferim timpul sau expertiza, alteori dragostea, atenția sau disponibilitatea de a auzi ceea ce altcineva încearcă să ne spună.
Acesta este unul din mesajele importante ale pericopei noastre și acesta este probabil mesajul central al lunii Elul: să privim către noi înșine, să identificăm ceea ce s-a închis în noi și să începem, încet, să redeschidem acea părticică de suflet și minte.
Și ar mai fi o idee pe care simt nevoia să o aduc în prim-plan…
În luna Elul și de Roș Hașana, suflăm tradițional din șofar (cornul de berbec), pentru a ne trezi din somnolență și nepăsare. Cu un sunet simplu și aparent banal, tradiția iudaică ne obligă să întrerupem rutina și să redevenim atenți. Și ne obligă să ne punem întrebări:
Ce nu mai văd?
Pe cine nu mai aud?
Ce s-a împietrit, fără să-mi dau seama, în mine?
Pericopa Ree pe care o citim în acest Șabat începe prin îndemnul: ”Privește”. Și acesta este îndemnul cu care debutăm și luna Elul: să privim către noi înșine cu puțin mai multă sinceritate decât ieri, să nu ne temem de heșbon nefeș (bilanțul sufletului, pe care ni-l datorăm cel puțin o dată în fiecare an) și să facem – din acel loc în care ne-am regăsim pe noi înșine – un prim pas către schimbare.
Șabat Șalom!
Opinii recente