În comentariul său asupra pericopei acestei săptămâni, domnul Prim Rabin Rafael Shaffer a oferit o idee minunată, bazată pe interpretarea pe care Targum Ierușalmi o propune pentru versetul 21:33 din Geneza. Această interpretare – adoptată și de către Rași și alți comentatori – subliniază ideea că patriarhul Avraham își demonstrează credința prin fapte.
Aș vrea să continui în cele ce urmează această idee.
În debutul pericopei Vaiera, Avraham primește vizita a trei făpturi misterioase. Deși textul biblic îi numește אנשים (”anașim”) – lit: ”oameni” sau ”bărbați”, tradiția iudaică îi consideră a fi îngeri, fiecare însărcinat cu o sarcină specială: un înger menit să-i aline suferința lui Avraham (aflat în a treia zi după circumcizie) și să-l salveze pe Lot, un înger menit să distrugă corupția morală a Sodomei și un înger menit să-i vestească Sarei că va avea un fiu la vârsta senectuții. Salvare, dreptate și continuitate.
Versetele Torei sunt următoarele:
Domnul i s-a arătat [lui Avraham] în Elohei-Mamre, [pe când] el ședea la intrarea cortului, în arșița zilei. El și-a ridicat ochii și a văzut: și iată, trei oameni stând lângă el. El a văzut și a alergat în întâmpinarea lor din intrarea cortului și s-a prosternat spre pământ. Și a spus: ”אדוני (Adonai), Stăpâne, dacă am găsit bunăvoință în ochii tăi, te rog, nu trece pe lângă slujitorul tău.” – Geneza 18:1-3
Implicat într-un dialog cu Dumnezeu, aflat în rugăciune, Avraham se retrage din prezența lui Dumnezeu și aleargă să-și întâmpine oaspeții. Talmudul (Șabat 127a) derivă din aceste versete o idee revoluționară: ”Îngrijirea oaspeților este mai importantă chiar decât primirea Prezenței Divine.” Pare că Avraham Îl dă deoparte pe Dumnezeu, Îl pune în ”mod de așteptare” în timp ce se îngrijește de oaspeții săi.
Sau poate nu este chiar așa cum pare la prima vedere?
În primul rând, comentatorii dispută semnificația apelativului אדוני (adonai) din versetul 3. Unii spun că este un apelativ pentru Dumnezeu Însuși, alții că este un apelativ către cel mai însemnat dintre cei trei îngeri. În primul caz, implicația este că Avraham S-a rugat la Dumnezeu să nu Se supere pentru întreruperea conversației. În al doilea caz, implicația este că Avraham a plecat pur și simplu de dinaintea lui Dumnezeu, fără avertisment sau scuze, adresându-li-se direct oaspeților lui, pe care i-a rugat să nu-i ocolească cortul. Aproape că nici nu este clar care din aceste variante este mai problematică…
Însă problema nu se oprește aici. În legea iudaică – și mulți comentatori sunt de părere că Avraham, ca și ceilalți patriarhi, respectau această lege, dacă nu în litera ei, măcar în spirit – există un principiu care spune עוסק במצוה פטור מן המצוה (osek bamițva patur min hamițva): cineva care este implicat activ în îndeplinirea unei porunci divine este scutit de a îndeplini o altă poruncă divină. Altfel spus, odată ce un om începe să facă o mițva, o poruncă divină, el ar trebui să o continue, să o ducă până la capăt, și nu să se preocupe de alte porunci, chiar dacă acelea sunt mai importante decât prima. (Acest principiu stă, spre exemplu, la baza statutului de aninut, în care se află un om în doliu, între decesul unei rude apropiate și înmormântare. Acel om se presupune că este implicat direct în pregătirile de înmormântare, adică în porunca de onorare a celui decedat (כבוד המת) și, în consecință, el este scutit de alte porunci pozitive, cum ar fi tefila, talit sau tefilin).
Unii comentatori propun o soluție la această problemă, nedorind să-l pună pe Avraham într-o lumină negativă pentru gestul său. În opinia lor, dialogul cu Dumnezeu, în care Avraham era implicat în acel moment, nu era de fapt o mițva, o poruncă divină. Conform acestei interpretări, acel dialog era de fapt o răsplată, un dar divin de care Avraham beneficia, însă nu era o poruncă propriu-zisă și deci principiul amintit mai sus nu era aplicabil.
Sunt însă și voci care oferă următorul contra-argument: poate că nici primirea oaspeților nu era o mițva, o poruncă divină! Poate că era doar un obicei, sau o pasiune a lui Avraham, dar nu ceva ce Dumnezeu dorea într-adevăr ca oamenii să facă, o poruncă pe același plan cu cea de a ne cinsti părinții sau de a respecta Șabatul. Iar în acest caz, faptul că Avraham a abandonat, aparent atât de nonșalant, dialogul cu Dumnezeu devine o problemă.
Aș vrea să sugerez însă și o a treia interpretare, care nu implică negarea statutului de poruncă divină pentru niciuna din aceste acțiuni și nici nu-l pune pe Avraham într-o lumină negativă. După mine, ambele acțiuni – adică dialogul cu Dumnezeu și primirea oaspeților – fac parte din registrul a ceea ce Dumnezeu a dorit ca oamenii să facă. Chiar dacă nu ar fi porunci divine (deși așa sunt ele interpretate în legea mozaică), ele sunt cel puțin valori pe care Dumnezeu le-a dorit imprimate și exprimate în comportamentul uman.
Cum explicăm atunci comportamentul lui Avraham? Cum justificăm ceea ce a făcut, fără a-i denigra acțiunea? A avut dreptate sau nu în a pune pe pauză dialogul cu Dumnezeu pentru un dialog cu oamenii?
Eu unul cred că a avut dreptate și că acțiunea lui este nu numai justificată, ci și meritorie. Dialogul cu Dumnezeu este o expresie intrinsecă a credinței. Grija față de oameni este însă o expresie intrinsecă a acțiunii inspirate de acea credință. Chiar dacă acei misterioși călători nu ar fi fost îngeri, adică proiecții ale voinței divine, ci oameni – prin faptul că îi îngrijește, că le dă hrană și apă, Avraham nu întrerupe de fapt conversația cu Dumnezeu. Dimpotrivă, el o continuă într-un alt registru. El vorbește cu Dumnezeu sub semnul faptului că fiecare om a fost creat după imaginea lui Dumnezeu și că în fiecare există o ”scânteie de divinitate”. A avea grijă de oameni nu este nicidecum o pauză, ci o altă formă de dialog cu Dumnezeu. Între conversația cu Dumnezeu din versetul 1 și alergarea în întâmpinarea oaspeților din versetul 2 este de fapt punct și virgulă, iar atât actul de credință cât și acțiunea lui Avraham continuă.
În iudaism – după cum preciza și dl. Prim Rabin Shaffer – credința se exprimă prin acțiune. Relațiile nu există doar la nivel ideatic, ci și la nivel practic, real. Relația dintre om și Dumnezeu există în simbioză cu cea dintre om și om. Pe Tablele Legii, Dumnezeu a dat cinci porunci care guvernează relația cu El și cinci porunci care guvernează relația cu creațiile Lui. Avraham a interiorizat acest principiu și l-a pus în practică, magistral, în acest episod biblic.
Atunci când facem ceva bun pentru cei de lângă noi, când protejăm pe văduvă și pe orfan, când ne deschidem casa unui călător obosit, sau consolăm un prieten, când ajutăm pe cineva să meargă pe calea cea bună sau facem un dar caritabil către un om sărman – dialogăm cu Dumnezeu. Când ne trăim viața în dreptate, când apărăm pacea, justiția și moralitatea, când ne identificăm prin acțiunile noastre cu valorile Torei, când ne bucurăm de succesul cuiva, când dăm un sfat bun sau când susținem o cauză dreaptă – dialogăm cu Dumnezeu. Atunci credința devine acțiune, iar acțiunea devine o expresie a credinței. Atunci când înțelegem că Dumnezeu nu vrea de la noi vorbe, ci fapte de care să fim mândri și de care să ajungă și El să fie mândru.
Șabat Șalom!
Opinii recente