[Haftara Vaiehi: Regi I 2:1-12]

Nu, acest comentariu nu este despre celebrul roman a lui Lev Tolstoi, deși probabil că dinamismul și complexitatea ideilor poate transforma — cu puțină imaginație — chiar și o sumară citire a Haftarei din această săptămână într-un adevărat roman…

La fel ca în pericopa Vaiehi, în care Iaacov își binecuvântează fiii și nepoții și le dă fiecăruia povețe înainte de a muri, în Haftara din această săptămână Regele David este pe patul de moarte. Cu un singur fiu succesor la tron, Solomon, David pare să aibă o misiune relativ simplă. Nu e nevoie de împărțit responsabilități, de distribuit titluri, de trasat demarcații teritoriale, ci doar de oferit câteva îndemnuri de la părinte la fiu.

Haftara începe așadar cu un mesaj simplu și clasic: ascultați de poruncile lui Dumnezeu și va fi bine. Ceea ce urmează însă sunt trei povețe care necesită o analiză mai atentă.

Știi ce mi-a făcut Yoav fiul lui Țeruia, ce a făcut comandanților armatei lui Israel, lui Avner fiul lui Ner și lui Amasa fiul lui Yeter pe care i-a omorât, vărsând astfel sânge de război în timp de pace… Tu să faci conform înțelepciunii tale și să nu lași perii lui albi să coboare în mormânt în pace. Fiilor lui Barzilai Ghiladitul să le arăți bunăvoință, să fie dintre cei care stau la masa ta, pentru că și ei mi-au fost apropiați când fugeam de fratele tău Avșalom. Iată, cu tine este Șimi fiul lui Ghera, Beniamitul din Bahurim. El m-a blestemat cu un blestem puternic când am fost la Mahanaim. Dar a venit să mă întâlnească la Iordan și i-am jurat pe Dumnezeu, spunând: ”Nu te voi ucide cu sabia.” Dar acum, tu să nu îl consideri nevinovat, pentru că ești un om înțelept și vei ști ce să faci cu el, să îi aduci perii albi în mormânt cu sânge. — Regi I 2:8-9

Un mesaj de pace, însoțit însă de două ”coperți” de război. O juxtapunere interesantă, care vorbește despre dreptate și milă, dar și despre justiție și pedeapsă în fața trădării și violenței neprovocate. Din nou, ca și în comentariul la Haftara pericopei Mikeț, ne punem întrebarea ce e oare drept și ce e bine?

Desigur, când oamenii sunt binevoitori și civilizați (exemplul fiilor lui Barzilai), răspunsul normal este pacea și înțelegerea. Ce facem însă când oamenii sunt răuvoitori, trădători, cruzi sau necivilizați? Ce facem cu Yoav? Ce facem cu Șimi? Ce facem cu oameni care ei înșiși nu vor pace și înțelegere, ci război și distrugere?

Mesajul lui David este clar: trădarea, blestemul, lipsa de loialitate, crima nu trebuie tolerate, ci pedepsite. Mila este minunată, dar totuși justiția trebuie să triumfe. Cei care merită să fie pedepsiți pentru faptele lor trebuie pedepsiți.

Să fie acesta un mesaj demn de a fi transmis de un părinte pe patul de moarte către fiul său? Cred că majoritatea cititorilor s-ar aștepta ca mesajul (chiar și) în acest caz să fie unul de pace, de milă, de non-violență. Și totuși, istoria a fost adesea scrisă în războaie, oricât de mult ar fi dorită pacea. Iar forța, sub diversele ei forme, este o parte integrantă din societatea noastră, fie că ne-o dorim, fie că nu. Spre exemplu, ea este parte din procesul de justiție, este acceptabilă în legitimă apărare, este folosită pentru arestarea unui om care pune în pericol viața sau siguranța altora sau care încalcă legea, este necesară pentru pedepsirea condamnaților în urma proceselor penale etc.

De fapt, dacă privim cu atenție viața lui David în comparația cu cea a fiului său Șlomo (Solomon), ne vom da probabil seama de ce primul a fost cel mai mare conducător al Israelului din toate timpurile, în timp ce al doilea a fost cel care a meritat să construiască Templul lui Dumnezeu. David a menținut și întărit Israelul, însă în Ierusalim, Orașul Păcii (de la cuvintele ebraice עיר — ”ir” însemnând ”oraș” și שלום — ”șalom”, însemnând ”pace”), numai un om al păcii putea construi acel edificiu. În Haftara din această săptămână, povețele lui David au fost menite pentru Șlomo nu ca un îndemn la violență inutilă, nu ca o incitare la a continua la nesfârșit vreo răfuială de familie, ci ca un memento că lumea oamenilor conține și pace dar și război, conține liniște dar și forță și violență.

Trist sau nu, ideea de mai sus este un dat al firii… Avem nevoie de pace și înțelegere între oameni, dar avem într-adevăr nevoie — din păcate — și de forța de a face acea dreptate sau a pedepsi atunci când alții în jurul nostru comit nedreptăți. A găsi echilibrul între cele două este de fapt provocarea omenirii în ansamblu, acum poate mai mult ca oricând…

Dați-mi voie să închei cu un citat din spusele Rabinului Jonathan Sacks, vorbind despre aceste concepte în contextul modului în care Israel le-a utilizat în decursul istoriei și în special în perioada modernă:

Cu toate că Israel a fost nevoit să lupte în multe războaie, încă de la început și-a dorit pacea. Limba ebraică are două cuvinte pentru ”putere”: כוח — koah și גבורה — gvura. Koah este puterea de care ai nevoie pentru a câștiga un război. Gvura este curajul de care ai nevoie pentru a face pace. Israel a demonstrat ambele feluri de putere. Însă pacea este un duel, nu un solo. Nu poate fi realizată doar de către una dintre părți. Dacă ar fi putut, ar fi fost realizată cu mult timp în urmă. — Rabin Lord Jonathan Sacks, CD-ul “Home of Hope”

David și Solomon. Puterea de a lupta și puterea de a face pace. Și, desigur, puterea de a alege între cele două, corect, cu înțelepciune, bunăvoință și speranță pentru un viitor mai bun.

Fie ca anul civil 2016 care începe peste doar câteva zile să aducă Israelului și omenirii în ansamblu mai mult necesitatea de a demonstra forța lui Solomon și mai puțin cea de a demonstra forța lui David!

Șabat Șalom!

Share This