După mai multe săptămâni petrecute analizând cu atenție primele cuvinte ale rugăciunii de Șmone Esre, iată că a venit timpul să concluzionăm și prima binecuvântare a acesteia. Iată textul (îngroșat):

Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Iţħak şi Dumnezeul lui Iaakov, Dumnezeul mare, puternic şi înfricoşător, Dumnezeu suprem, care împarţi binefacere, Creatorul tuturor [lucrurilor], care Îşi aduce aminte de faptele bune ale patriarhilor şi care aduce un izbăvitor pentru urmaşii urmaşilor lor, de dragul Numelui Său, cu dragoste. Rege, Ajutor, Salvator şi Scut! Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Scutul lui Avraham. – Amida, prima binecuvântare

Începem cu trei epitete: Dumnezeu ”mare”, ”puternic” și ”înfricoșător”. Desigur, noțiunile sunt antropomorfice, deoarece Dumnezeu nici nu are corp, nici dimensiuni și oricum este dincolo de posibilitățile umane de înțelegere. Nu vorbim aici despre un Dumnezeu mare comparat cu statura noastră, sau puternic comparat cu puterea noastră, ci despre o noțiune abstractă de măreție și putere. Ca și Creator și Stăpân Absolut al Universului, Dumnezeu este o entitate pe care cuvintele nu o pot descrie. Însă simțim nevoia sa Îi ”atribuim” niște epitete care să ne definească relația cu El: măreție, pentru că în rugăciunea noastră Îl slăvim și venerăm și putere pentru pentru că credem în El și în capacitatea Lui de a ne asculta și îndeplini rugăciunile.

Dar probabil cel mai straniu epitet aici este cel de ”înfricoșător”… De ce e Dumnezeu înfricoșător? De fapt, nu este, ci dimpotrivă! Termenul ebraic este נורא – ”nora” (accent pe ultima silabă), este de fapt un cuvânt cvasi-intraductibil. Desigur, el are în ebraica modernă și conotația de groaznic, înfricoșător sau teribil, însă sensul aici este altul: Dumnezeu care inspiră respect, reverență, venerație. (Ca fapt divers, zilele de Roș Hașana și Iom Kipur poartă în iudaism numele de ימים נוראים – ”Yamim noraim”, ceea ce nu înseamnă ”zilele groazei”, ci zilele reverenței și venerației.)

Fără îndoială, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, există și o componentă de teamă. Însă rugăciunea iudaică este în esență un exercițiu de credință și speranță. Dumnezeu nu este o entitate inaccesibilă, capricioasă sau crudă (așa cum sunt adesea înfățișați în legende zeii vechilor greci, spre exemplu), ci o ființă plină de dragoste, de milă, de dorință de a Își sprijini și ajuta creațiile, de a le asigura bunăstarea și fericirea. Și de aceea, atunci când venim înaintea Sa, avem reverență și respect pentru Dumnezeu și Îl venerăm prin rugăciunile noastre.

Sintagma אל עליון – ”Dumnezeu suprem” este explicată de comentatori ca vorbind despre ”distanța” metaforică dintre esența reală a lui Dumnezeu și capacitatea noastră umană, limitată, de a-L înțelege. Dumnezeu ne apare ca ”suprem” (sau ”preaînalt”) în special pentru că din perspectiva noastră umană tot ce putem vedea sunt faptele Lui în relație cu noi și cu natura. Faptul că nu Îl putem înțelege pe deplin ne obligă așadar să Îl identificăm drept ”suprem”, dincolo de pământ, de ceruri și chiar de întregul univers.

În cea mai apropiată întâlnire cu divinitatea din toate timpurile, câteva cuvinte simple rostite de Moșe, singurul om care a conversat cu Dumnezeu ”față în față”,  au însemnat întrebarea și răspunsul în care își are obârșia epitetul de ”suprem”.

ויאמר הראני נא את כבדך – ”Și a spus: Arată-mi, te rog, slava Ta” – Exodul 33:18

În urma acelei întrebări, Moșe a fost pus de către Dumnezeu într-o crăpătură de stâncă și a văzut ”spatele lui Dumnezeu, pentru că fața Sa nu poate fi văzută.” (Exodul 33:23) Dumnezeu este așadar ”suprem” pentru că tot ce vedem noi sunt faptele Lui, ”spatele” Lui. Modul în care Îl percepem, ca Dumnezeu milos, binevoitor, drept sau rezolut de fapt nu Îl reflectă pe Dumnezeu Însuși, ci acțiunile Sale în lumea noastră. Restul (ba chiar o parte însemnată din aceste acțiuni) este incognoscibil, tocmai pentru că El este infinit și noi finiți, El etern și noi muritori. Iar această înțelegere parțială, limitată, nu ni se aplică numai nouă ci – ne spune tradiția iudaică – ea se aplică chiar și îngerilor. Nici ei, deși mai ”aproape” de Tronul Gloriei Divine, nu Îl pot percepe pe Dumnezeu în adevărata Sa splendoare.

Însă rugăciunea către Dumnezeu nu se poate baza doar pe slavă și reverență. Credința iudaică vorbește și despre un Dumnezeu ascultător de rugă, un Dumnezeu bun și milos etc, și aceste atribute sunt amintite în următoarele cuvinte ale binecuvântării: ”care împarţi binefacere, Creatorul tuturor [lucrurilor], care Îşi aduce aminte de faptele bune ale patriarhilor şi care aduce un izbăvitor pentru urmaşii urmaşilor lor, de dragul Numelui Său, cu dragoste.”

Trecutul, prezentul și viitorul se regăsesc de fapt în aceste cuvinte… Trecutul este simplu de identificat, în faptul că patriarhii sunt amintiți împreună cu faptele lor bune, ca moment de debut al legământului între Dumnezeu și poporul evreu. Prezentul și viitorul sunt însă un pic mai complicat de detectat…

Cuvintele care ne vorbesc despre Dumnezeu”care aduce un izbăvitor pentru urmașii urmașilor lor” ne duc desigur cu gândul la viitor, la Era Mesianică. Însă, aproape paradoxal, verbul în limba ebraică este la prezent, nu la viitor: Dumnezeu ”aduce” (acum!) un izbăvitor. În fiecare moment, cu fiecare eveniment, mărunt sau magnific, bun sau rău, personal sau de proporții național-istorice, Dumnezeu ne apropie cu un pas de mântuirea finală. Într-un fel, Era Mesianică există în fiecare dintre noi, în acțiunile noastre, în rugăciunile noastre, în viața noastră, de generații și generații. Fără să o înțelegem poate pe deplin, fără poate să o conștientizăm, uneori poate pierzându-ne speranța de a o întâlni aievea, mântuirea finală există și este actuală. Pentru că Dumnezeu ne iubește și ne dorește binele, vrea să Îi fim aproape și pentru că – așa cum rostim chiar în Șmone Esre – ceea ce ne oferă este nu pentru meritele noastre (care adesea lasă de dorit), ci ”de dragul Numelui Său”.

Iar în final, ca sumar al primei binecuvântări, Îl numim pe Dumnezeu ”Rege, Ajutor, Salvator și Scut”. O explicație interesantă pentru aceste epitete vine de la Gaonul din Vilna, rabinul Eliahu ben Șlomo Zalman, care spune următoarele:

Protecția regelui asupra supușilor săi este pe trei nivele. Ca prim nivel, tu ca și supus faci tot ce îți stă în putință, iar el, Regele, te ajută. Al doilea nivel este cel în care tu ești complet neajutorat și El te protejează. Iar pe al treilea nivel, El te protejează din umbră, fără ca tu măcar să îți dai seama că ești protejat. Acest al treilea nivel se numește ”magen””pavăză”. Doar pășind în afara a ceea ce se întâmplă putem deveni conștienți de acest nivel de protecție.

Pentru cei care încearcă și pentru cei neajutorați deopotrivă, ba chiar mai mult, și pentru cei care nici măcar nu sunt conștienți de existența și implicare Lui în lumea pe care a creat-o, Dumnezeu este pavăză și protecție, așa cum a fost și cu strămoșul nostru Avraham. De dragul relației unice și irevocabile, a legământului etern pe care l-a făcut atunci cu Avraham, Dumnezeu este și astăzi pentru noi aceeași entitate binevoitoare și plină de dragoste, același Rege care veghează asupra supușilor săi și Se asigură că nu le lipsește nimic.

Prin rugăciunea noastră, gândindu-ne la toate aceste simboluri și conexiuni, venim mai aproape spiritual de Sursa vieții și puterii noastre. Să continuăm așadar, fiecare în felul propriu, relația lui Avraham cu Dumnezeu, deschizându-ne sufletele și conștiințele și oferindu-I astfel un loc în mintea și inima noastră!

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut