[Haftara Bo: Ieremiahu 46:13-28]

Întreaga Haftara din această săptămână – cu excepția ultimelor două versete care sunt un mesaj direct de speranță pentru poporul evreu – este dedicată admonestării Egiptului. Într-un grandios exercițiu profetic, cu detalii pe care istoria le va consemna apoi în paginile sale, spre surprinderea generațiilor viitoare, profetul Ieremiahu le transmite egiptenilor verdictul divin.

Un simplu verset din această profeție sumarizează tot mesajul:

קולה כנחש ילך כי בחיל ילכו ובקרדמות באו לה כחטבי עצים – Glasul [Egiptului] va fi precum cel al unui șarpe, căci vor înainta în forță cu topoare împotriva sa, aidoma unor tăietori de lemne. – Ieremia 46:22

Egiptul, forța antichității, cu puterea sa de a decide cine trăiește și cine moare, cu puterea de a domina sclavi, de a cuceri națiuni și a crea imperii, este ”vânat” cu topoare, redus la tăcere, adus din culmea măreției absolute până aproape de distrugerea totală.

Imaginea este șocantă. Și mai șocantă însă este metafora, comparația utilizată în acest verset. De ce este asociat strigătul Egiptului cu strigătul unui șarpe?

În comentariul său asupra acestui verset, Rași aduce în prim-plan o paralelă între Egipt și șarpele menționat în Cartea Genezei. Acolo – după ce șarpele îi convinge pe primii oameni, Eva și Adam, să nesocotească porunca divină de a nu mânca din Pomul Cunoașterii – Dumnezeu îi dă șarpelui o pedeapsă relativ stranie: ”Pe burtă să mergi și praf să mănânci în toate zilele vieții tale.” (Geneza 3:14)

Imaginea zugrăvită de Midraș pe marginea versetului din Geneza este însă și mai stranie:

Când Dumnezeu i-a spus șarpelui ”pe burtă să mergi”, îngerii au coborât cu topoare și i-au tăiat picioarele, iar strigătul său a răsunat de la un capăt la celălalt al lumii. – Bereșit Raba 20:8

Înainte de pedeapsă, Tora ne spune că ”șarpele era cel mai inteligent (viclean?) dintre toate animalele câmpului” (Geneza 3:1). Completând imaginea, Midrașul ni-l descrie ca având înfățișare aproape umană, cu mâini și picioare și, desigur, cu darul vorbirii pe care l-a folosit pentru a o seduce pe Eva.

Versetul din Geneza și cel din Haftara acestei săptămâni sunt de fapt în strânsă legătură semantică unul cu celălalt. Egiptul, gloria lumii antice, își vede măreția amputată. Șarpele, cel mai de seamă dintre animale, își vede picioarele amputate. Ambii își pierd posibilitatea de a vorbi (șarpele la propriu, iar Egiptul metaforic), nu înainte însă de a își deplânge propria soartă. Iar strigătul amândurora ”răsună de la un capăt la celălalt al lumii”, după cum punctează Midrașul în cazul șarpelui și versetul imediat anterior Haftarei, Ieremia 46:12, în cazul Egiptului.

Mesajul este simplu: în fiecare din aceste cazuri, protagoniștii au primit de la Dumnezeu daruri unice și însemnate. În cazul șarpelui, el a avut ocazia să fie aproape uman, să interacționeze direct cu oamenii, să învețe de la ei, să se ridice deasupra condiției de simplu animal și să îi influențeze pe cei din jur spre a face bine. Din păcate, șarpele a ales să folosească darurile lui Dumnezeu pentru a face rău, a semăna neîncredere, a ispiti și a genera conflict și păcat.

Idem și în cazul Egiptului. Dincolo de puterea militară și influența culturală pe care le-a exercitat asupra întregii lumi antice, Egiptul a avut și unica ocazie de a interacționa cu spiritualitatea adevărată, ”găzduită” în acele vremuri de Iosef și famila sa. Mai mult, egiptenii au avut ocazia să se bucure de prezența evreilor în mijlocul societății egiptene, să învețe de la ei, să protejeze această oază de monoteism și spiritualitate care se numea poporul evreu, ba chiar poate să și renunțe definitiv la idolatrie și să îmbrățiseze și ei o cale a dialogului și relației cu Dumnezeul adevărat. Ceea ce au făcut în schimb le-a pecetluit soarta pe veci: au înrobit poporul evreu, au încurajat tirania, cruzimea, crima, și-au ”întărit inima” și au întors spatele lui Dumnezeu.

Oportunitatea a existat, în ambele cazuri. Iar când a fost neglijată și călcată în picioare, ea a dispărut pentru totdeauna.

O lecție și pentru zilele noastre, când trecem adesea pe lângă oportunități, când ratăm vocații, când folosim darurile cu care am fost înzestrați pentru scopuri greșite… O lecție valabilă, atunci ca și acum, o reamintire a potențialului pe care îl avem, fiecare dintre noi, de a ne îndeplini misiunea și a face, împreună, o lume mai bună…

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut