[Haftara Balak: Mica 5:6-6:8]

În finalul Haftarei din această săptămână, Dumnezeu răspunde, prin intermediul profetului Mica, la o întrebare de o mie de puncte:

Ce vrea Dumnezeu de la tine? Doar să faci dreptate (משפט), să iubești faptele caritabile (חסד) și să mergi cu modestie (צניעות) cu Dumnezeul tău. — Mica 6:8

Citind acest răspuns, alte două răspunsuri cu formulări similare îmi vin în minte:

Șimon HaȚadik spunea: ”Lumea se sprijină pe trei lucruri: pe Tora (תורה), pe serviciul divin (עבודה) și pe faptele caritabile (גמילות חסדים)”. — Mișna, Pirkei Avot 1:2

Raban Șimon ben Gamliel spunea: ”Lumea se sprijină pe trei lucruri: pe justiție (דין), pe adevăr (אמת) și pe pace (שלום)”. — Mișna, Pirkei Avot 1:18

La prima vedere, subiectele abordate de cele două surse — profetul Mica și Pirkei Avot — nu par să aibă prea mare legătură între ele. În primul caz vorbim despre relația oamenilor cu Dumnezeu, iar în al doilea despre motivele pentru care există lumea. Și totuși, dacă recitim și privim mai atent, pare că ideile avansate de Pirkei Avot sunt o bază pentru ca lumea — și, implicit, și oamenii — să își continue existența. Iar profetul Mica ne oferă apoi și continuarea firească a acelei baze, o metodă prin care putem construi o relație bună cu Cel care ne-a creat. Poate că vorbim aici despre nivele suprapuse: unul minim și unul imediat superior, un strict necesar și o ”îmbunătățire”, un upgrade

De fapt, analizând mai atent, chiar și în cele două fragmente din Pirkei Avot există două nivele suprapuse…

Mult timp mi-am pus întrebarea cum se poate ca, aparent, cele două răspunsuri la aceeași întrebare (”Pe ce se sprijină lumea?”) să fie diferite. Cine are dreptate: Șimon ben Gamliel sau Șimon HaȚadik? Iar apoi am citit o explicație edificatoare care făcea de fapt distincție nu atât între răspunsuri, ci chiar între întrebările în sine…

În comentariul său asupra Mișnei, rabinul Ovadia ben Avraham Bartenura (Italia, 1445-1515) punctează faptul că — deși traducerile ratează adesea această nuanță — întrebarea implicită adresată de Mișna 18 nu este aceeași cu cea din Mișna 2. În timp ce Mișna 2 vorbește despre ”lucrurile pe care se sprijină lumea” (העולם עומד), în Mișna 18 textul ne prezintă ”lucrurile prin care se menține lumea” (העולם קיים).

Care să fie diferența și ce legătură are ea cu Haftara acestei săptămâni?

Să luăm mai întâi Mișna 2 (nivelul de bază), în care Tora, serviciul divin și faptele caritabile sunt prezentate ca motivele pentru care Dumnezeu a creat lumea în Geneza…

  1. Tora (תורה) este eternă, creată înainte de Geneza. Ea este planul lumii și despre ea Midrașul (Bereșit Raba) și Zoharul avansează chiar ideea că ”Dumnezeu a privit în Tora și a creat lumea.”  Însă după momentul Sinai, Tora a fost dăruită omului, care a devenit astfel o parte integrantă în respectarea și îndeplinirea principiilor enunțate de ea.
  2. Serviciul divin (עבודה) este de asemenea etern, cel puțin în accepțiunea sa generală, în care îngerii — creați, conform tradiției, tot înainte de crearea omului — efectuau și ei un serviciu divin, spunând Kedușa (Sfințirea lui Dumnezeu) în fiecare zi. Însă și serviciul divin a fost ”transferat” ulterior și omului care, prin ofrande sau rugăciune, creează o legătură indisolubilă între terestru și divin. Mai mult — ne spune tradiția iudaică — omul a preluat chiar inițiativa în ceea ce privește serviciul divin, îngerii așteptând momentul pe care oamenii îl aleg pentru a rosti Kedușa pe pământ pentru a face și ei același lucru în ceruri.
  3. Faptele caritabile (חסד) pot fi, de asemenea și divine dar și umane. Dumnezeu este adesea milos cu noi, așa cum ne îndeamnă și pe noi să fim cu semenii noștri.

În Mișna 18 (nivelul de mijloc), avem de-a face cu alte trei ingrediente, și ele atât divine cât și umane: justiție, adevăr și pace, pilonii amintiți pentru menținerea lumii…

  1. Justiția (דין) este un atribut al lui Dumnezeu, pe care tradiția iudaică ni-L prezintă ca Elokim, Judecătorul Suprem, posesor al atributul justiției absolute (מידת הדין). Însă și oamenii pot face dreptate, și ei pot judeca corect, și ei pot alege să nu primească mită sau să nu favorizeze una din părți, evitând astfel corupția și nedreptatea.
  2. Adevărul (אמת) este considerat ”pecetea lui Dumnezeu”. În Talmud (Tratatul Șabat 55a). rabinii concluzionează că חותמו של הקב”ה אמת — ”Adevărul este pecetea lui Dumnezeu.” , idee derivată și din faptul că literele de final ale ultimelor trei cuvinte din povestea Creației formează cuvântul ebraic אמת — ”adevăr” (אשר ברא אלהים לעשות”pe care Dumnezeu a creat-o spre a fi făcută.” — Geneza 2:3.) Însă și oamenii pot, la rândul lor, să aleagă calea adevărului pentru viețile lor și ale societăților umane din care fac parte.
  3. Iar pacea (שלום) este, și ea, unul din Numele lui Dumnezeu. El este עושה שלום במרומיו — ”ose șalom bimromav” — Cel care face pace în ceruri. Însă și oamenii sunt capabili să facă pace pe pământ, atunci când își înțeleg datoria de a se respecta unii pe ceilalți și de a instaura reguli de conviețuire civilizată într-o societate.

Și iată că ajungem în final și la enumerarea din Haftara acestei săptămâni (nivelul superior): Ce vrea Dumnezeu de la noi? Dreptate, caritate și ”a merge cu modestie cu Dumnezeu.

  1. Dreptatea (משפט) provine de fapt din Mișna 18, acolo unde Șimon ben Gamliel ne vobește despre pilonii pentru menținerea lumii. Chiar dacă termenul ebraic acolo este diferit (דין — ”din”), conceptele sunt, în acest context, sinonime. Este vorba despre abilitatea de a judeca drept și corect, de a nu perverti actul de justiție, de a respinge și combate corupția, mita, favoritismele și alte tare de natură să abată societatea de pe calea cea bună.
  2. Caritatea (חסד) provine din Mișna 2, acolo unde Șimon HaȚadik ne vorbește despre pilonii pentru crearea lumii. Și acolo există o ușoară diferență de terminologie (גמילות חסדים — ”gmilut hasadim”), însă și în acest caz avem de-a face în fapt cu sinonime. Este vorba despre acte caritabile, de întrajutorare, de respectul pe care îl datorăm celor nevoiași sau neajutorați, de înțelegerea față de cei care — din punct de vedere social sau financiar — sunt mai jos decât noi.
  3. Iar ”mersul modest cu Dumnezeu”  este de fapt cheia către înțelegerea întregii enumerări, ”ingredientul” secret care ne conduce către nivelul superior, acela al relației pozitive cu Atotputernicul. ”Mersul modest cu Dumnezeu”  ne face să ne gândim la rolul nostru în raport cu El și ne aduce aminte totodată de toți ceilalți piloni. El este ceea ce, probabil, Dumnezeu vrea cel mai mult de la noi, pentru că — prin acest ”mers modest” — ajungem să ne identificăm cu rolul pe care îl avem, alături de El, în asigurarea bunăstării lumii în care trăim.

În fiecare zi, fără greș, Dumnezeu Își face datoria. Chiar dacă uneori faptele sau meritele noastre nu se ridică la înălțimea standardelor, El continuă să se uite cu bunătate către serviciul divin pe care îl îndeplinim și să ne inspire să prețuim adevărul, dreptatea, caritatea și pacea. Iar dacă înțelegem să-L și urmăm, modești și devotați, vom deveni și noi părtași la fenomenalul act de creație, menținere și susținere a lumii în care cu toții trăim. Să ne dea Dumnezeu puterea și abilitatea să înțelegem și să aplicăm!

Șabat Șalom!

Share This