[IUBIND O SINAGOGA…]
Ne apropiem cu pasi repezi de Rosh Hashana, de momentul in care acest ciclu de comentarii la pericopa saptamanii se va incheia si voi incerca probabil sa vin cu o idee noua. Si iata ca in contextul apropierii de finalul Torei, m-am hotarat ca in aceasta saptamana sa “iau o pauza” de la tipicul acestor comentarii. Nu va mai exista nici rubrica “Semne de intrebare” si nici “Ce putem invata pentru astazi?”, ci doar as vrea sa va povestesc o poveste adevarata si frumoasa…

Astazi mi s-a implinit un vis. Va povesteam in comentariul la pericopa Vaishlach, in urma cu multe luni de zile, ca exista in Romania evrei – traind in locuri aproape uitate de lume si in orice caz uitate de tot ce inseamna o viata evreiasca normala – evrei care refuza sa moara si refuza sa se dea batuti. Va spuneam atunci de singurul evreu din Sighisoara, de un om care vine sa descuie sinagoga pentru oricine vrea sa o viziteze. Si va mai spuneam ca nici macar nu conteaza daca acest evreu este real sau o legenda, sau daca in Sighisoara traiesc doi sau trei evrei. Conteaza, spuneam eu, doar faptul ca sunt oameni care sunt cu adevarat ISRA EL (luptatori cu Dumnezeu).

Iar astazi, asa cum am zis, mi s-a implinit un vis. Am ajuns la Sighisoara (pentru a doua oara in viata) si am avut prilejul si onoarea sa il intalnesc pe omul acesta despre care nici nu eram sigur ca exista cu adevarat. Ei bine, exista! Se numeste Raducanu, pe numele sau evreiesc Kupferberg, are peste 80 de ani si face exact ceea ce stiam despre el ca face… Am ajuns astazi in Sighisoara, cu inca 35 de tineri de la Seminarul de iudaism si istoria evreilor si primul lucru pe care am dorit sa il facem a fost sa vedem sinagoga. O cladire rezistand inca, dupa toti anii trecuti peste ea, pastrand pe perete un desen cu Zidul Plangerii si banci de lemn nefolosite de mult de tot.

In Sighisoara nu a mai fost un minian din 1983, si acela fiind “de import”, cu niste turisti israelieni in trecere… Iar astazi l-am intalnit pe singurul evreu din Sighisoara in fata sinagogii, asteptandu-ne. Ne-am apropiat si a inceput sa ne vorbeasca in idish, nevenindu-i sa creada ca nu suntem straini, ci evrei din Romania. Iar apoi ne-a aratat sinagoga si ne-a povestit despre cei 180 de evrei sighisoreni (in vremurile prospere ale comunitatii) din care a ramas numai o amintire…

Am intrat in sinagoga si pentru ca ora zilei ne era potrivnica (nu puteam face nici Shaharit – rugaciunea de dimineata, nici Minha – rugaciunea de dupa-amiaza) am spus Shema Israel si am suflat din shofar (pentru ca asa se obisnuieste in luna de dinainte de Rosh Hashana) si am cantat Hine Ma Tov si Hatikva. Si am vazut atunci ochii in lacrimi ai acestui om, care a refuzat sa vina sa traiasca la Bucuresti (unde are rude) sau sa plece in Canada (unde de asemenea are rude), numai pentru ca nu vrea sa se desparta de Sighisoara lui, si de sinagoga lui, si de amintirile lui…

Si am aflat atunci, odata cu altele, povestea din urma cu cinci ani, cand un alt grup de evrei s-a aflat in Sighisoara si a dorit sa viziteze sinagoga. Iar dl. Raducanu era in pat, dupa o operatie de inima. A fost rugat atunci sa dea cheia, rugat de nepoata lui din Bucuresti, rugat de cei din grup, iar raspunsul a fost pe cat de scurt pe atat de transant: “Eu cheia de la sinagoga nu o dau!” “Pacat, mare pacat”, a oftat atunci una din membrele grupului, “noi vom face o carte a excursiei noastre prin Romania si Sighisoara nu va putea fi in cartea asta. Pacat…” Si atunci evreul nostru din Sighisoara s-a ridicat din pat (cu tot cu operatia de inima prin care trecuse), s-a imbracat si a venit la sinagoga, pentru a o descuia si a include Sighisoara si trecutul sau evreiesc in acea carte…

* * *

Am spus ca vreau sa va spun ce simt. Ei bine, astazi m-am simtit mai evreu decat de obicei. Am simtit ca am facut (toti cei prezenti la Sighisoara) un lucru mare, imens: am adus un cantec, o rugaciune si un sunet de shofar intre niste pereti care ar fi putut de mult sa cada. Si care nu cad pentru ca un mare OM a hotarat ca are porunca de a impiedica el asta. Am adus un cantec, o rugaciune si un sunet de shofar in viata unui om care a plans cand ne-a vazut, pentru ca poate nu se mai astepta sa vada si sa auda sinagoga lui plina. A lui, pentru ca traieste prin ea si pentru ea. A lui pentru ca o simte si o ocroteste, pentru ca ii da viata intr-un oras in care iudaismul trebuia, dupa toate statisticile, sa se stinga de mult.

In pericopa Netzavim de saptamana aceasta, Tora ne spune ca porunca de a asculta cuvintele lui Dumnezeu, “nu este mai presus de puterile noastre, nici departe de noi. Nu este in ceruri, […] nici dincolo de mare, […] ci este foarte aproape, in gura si inima noastra, pentru a o implini [30.11-14] Omul acesta, singurul evreu in viata din Sighisoara, traieste porunca aceasta in fiecare zi, o simte impreuna cu sinagoga lui pe care am vizitat-o astazi. Este dragostea imensa pentru o sinagoga, pentru iudaism in general, este porunca de a nu renunta, de a lupta cu Dumnezeu si cu oamenii si de a iesi invingatori. Este porunca pe care trebuie sa invatam sa o respectam de la evrei din orase ca Sighisoara, de la oameni care refuza sa renunte, care aduc aceasta porunca pe pamant, printre noi. Este porunca aceea, atat de frumoasa, de a fi si de a ramane evrei, acea porunca care, Slava Domnului,

“ZE LO BASHAMAIM HI (NU ESTE IN CERURI)!”

Shabat Shalom!

Share This