URCÂND ȘI COBORÂND (Vaiețe 5780)

Directoarea școlii unde lucrez este de origine română. Deși nu a fost niciodată în România, vorbește românește foarte bine și – dincolo de multiplele ei calificări și calități personale și profesionale – probabil că ar fi putut scrie în română un întreg eseu pe tema pericopei din această săptămână. Întâmplarea face că a și scris unul, ce-i drept în engleză, așa cum face în fiecare săptămână, iar mesajul acestui eseu este atât de profund încât aș vrea să vi-l împărtășesc în continuare.

Iată așadar, în cele ce urmează, un comentariu pe marginea pericopei Vaiețe redactat de către dr. Laura Segall, directoarea generală a Hebrew Academy din Montreal… Tot creditul îi aparține, desigur, eu nefăcând nimic altceva decât o simplă traducere a acestui eseu din care, sunt convins, putem învăța cu toții foarte multe…

* * *

Suntem adesea inspirați de povești despre celebrități care au reușit în viață. Albert Einstein nu a vorbit până la vârsta de patru ani și nu a știut să citească până la vârsta de șapte ani. Profesorii lui l-au catalogat ca având deficiențe grave de dezvoltare și, cu toate acestea, el a ajuns cel mai mare om de știință al secolului 20. Despre Thomas Edison circulă povestea că ar fi făcut 10.000 de încercări înainte să găsească un filament potrivit pentru primul bec electric. Dr. Seuss, celebrul autor de cărți pentru copii, a fost respins de 27 de edituri înainte ca prima sa carte să vadă lumina tiparului. Poveștile despre tenacitatea și tăria de caracter a acestor personalități, despre insistența de care au dat dovadă, sunt menite să ne propulseze și pe noi în acțiune, să ne ajute să punem în practică vechiul proverb că ”dacă nu reușești din prima, încearcă iarăși și iarăși”.

Și cu toate acestea, în loc să fie inspirați, unii dintre noi sunt paralizați de frica eșecului sau chiar de frica de a reuși. În cartea sa ”Viața este prea scurtă”, rabinul Abraham Twerski explică faptul că oamenii care nu au încredere în ei înșiși sau nu se cred suficient de buni pentru a reuși au o atât de mare teamă de eșec încât evită să încerce orice lucru nou, de frică să nu eșueze. Și cu toate acestea, eșecul este cel care ne propulsează înainte. Eșecul este cel care ne ajută să creștem. Vă puteți oare imagina un bebeluș care cade și apoi își spune ”gata, am terminat cu chestia asta, nu voi mai încerca niciodată să merg pe picioare!” ? De câte ori cade un bebeluș înainte să facă primii pași? Dacă nici măcar nu încercăm, cum putem oare reuși?

În această săptămână, pericopa Vaiețe ne spune celebra poveste a scării lui Iacov. Fugind de fratele său Esav, Iacov se culcă și visează un vis foarte straniu:

A visat și iată, o scară era așezată pe pământ și vârful ei ajungea la cer; și iată, îngeri ai lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea. – Geneza 28:12

Deși comentariile asupra acestui capitol abundă, există unul care este foarte cunoscut și în care îngerii reprezintă diverse națiuni. Conform Midrașului (Vaikra Raba 29:2), îngerii care urcă și coboară simbolizează ascensiunea și decăderea imperiilor în care poporul lui Israel urmează să fie exilat: Imperiul Babilonian, Imperiul Persan, Imperiul Grec și Imperiul Roman (Edom).

Când Iacov se trezește, el face un jurământ, spunând următoarele:

Dacă Dumnezeu va fi cu mine și mă va păzi în drumul acesta pe care eu merg și îmi va da pâine să mânânc și haine să îmbrac și mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu – [atunci] DOMNUL îmi va fi mie Dumnezeu și piatra aceasta pe care am pus-o stelă va fi Casa lui Dumnezeu și [din] tot ce îmi vei da, Îți voi da negreșit zeciuială. – Geneza 28:20-22

Acest jurământ de a da zeciuială din tot ceea ce primește reprezintă desigur dovada că Iacov este cu adevărat dedicat slujirii lui Dumnezeu. Însă versetele conțin o formulare condiționată… Oare Iacov chiar s-a îndoit în acele momente că Dumnezeu își va respecta promisiunea? Marele patriarh după care poporul evreu este numit pune sub semnul dubiului promisiunea lui Dumnezeu?

De fapt, Midrașul continuă explicația pe marginea acestor versete și Îl surprinde pe Dumnezeu Însuși invitându-l pe Iacov să urce pe scară. Spre surprinderea generală, Iacov răspunde: ”Mă tem că dacă voi urca, va trebui să și cobor”. În ciuda asigurărilor pe care Dumnezeu le oferă că acest lucru nu se va întâmpla, Iacov refuză să urce. Și atunci Dumnezeu îi spune:

Dacă ai fi urcat, nu ai fi căzut. Pentru că nu ai avut încredere în Mine și nu ai urcat, urmașii tăi vor fi în exil sub dominația acestor patru imperii. – Midraș, Vaikra Raba 29

Înțelepții noștri explică faptul că, în realitate, Iacov nu se îndoia de Dumnezeu și de promisiunea Sa. El se îndoia de sine însuși. Iacov nu avea încredere că se va putea ridica la înălțimea așteptărilor pe care Dumnezeu le avea față de el. Și, din păcate, pentru acest dubiu vizavi de sine Iacov și urmașii lui, poporul lui Israel, au avut de plătit un preț foarte mare…

Talmudul (Tratatul Meghila 16a) ne învață că poporul evreu este comparat cu praful și cu stelele (a se vedea Geneza 13:16 și 15:5). ”Atunci când decad, ei decad până la nivelul prafului; însă atunci când ascend, ei se ridică până la stele.” Rabinul Yissocher Frand explică faptul că niciun om nu are o viață statică: în permanență ne mișcăm, mergem în sus și în jos pe o scară care cuprinde întregul spectru de valori posibile. Iar scara însăși este simbolul acelei mișcări. Progresăm și regresăm continuu și ceea ce avem de făcut este să ne asigurăm că nu ne lăsăm temerile și lipsa încrederii de sine să ne împiedice să progresăm și să mergem înainte, în sus, pe scara vieții noastre.

Șabat Șalom!