Înainte de debutul comentariului la rugăciunea de Șmone Esre, câteva clarificări și informații generale sunt necesare.

Șmone Esre, în traducere: ”Rugăciunea de Optsprezece [Binecuvântări]” este o rugăciune care are… nouăsprezece binecuvântări. La origini formată din optsprezece binecuvântări (vom vorbi mai pe larg despre a nouăsprezecea, la momentul oportun), Șmone Esre reprezintă partea centrală a ritualului de rugăciune iudaic. Ea este recitată de trei ori pe zi în zilele de lucru — dimineața, după-amiaza și seara — de patru ori de Șabat și sărbători și de cinci ori de Iom Kipur (Ziua Iertării Păcatelor). Numită și Amida datorită faptului că este recitată în picioare (de la verbul ebraic לעמוד — ”laamod” — ”a sta în picioare”) Șmone Esre este alcătuită din trei părți majore:

  1. primele trei binecuvântări, cu titlu de introducere și recunoaștere a suveranității absolute a lui Dumnezeu
  2. secțiunea centrală, reprezentând cererile indivizilor și ale obștii la adresa lui Dumnezeu
  3. ultimele trei binecuvântări, cu titlu de mulțumire și încheiere la adresa lui Dumnezeu

De Șabat și sărbători, secțiunea centrală (în mod normal având 13 binecuvântări) este înlocuită cu o singură binecuvântare despre sfințenia zilei.

Însă înainte de a intra propriu-zis în comentariu, acest eseu discută o frază preluată din Psalmi care este rostită în șoaptă imediat înainte de începerea rugăciunii și care aduce în prim-plan însăși esența noțiunii de rugăciune în iudaism. Iată această frază:

Hașem, sefatai tiftaħ ufi iaghid tehilateħa.
אדני ספתי תפתח ופי יגיד תהלתך
Stăpânul meu, deschide-mi buzele și gura mea Îți va grăi lauda!

În multe culturi şi tradiţii, rugăciunea este o funcţie a omenirii, a condiţiei umane, a individului sau colectivităţii. De cele mai multe ori în acele culturi și tradiții, rugăciunea nu presupune nici o acţiune: oamenii se roagă pur şi simplu, atunci când au ce să spună și atunci când doresc să o facă. Cel mult meditează o perioadă de timp oarecare pentru a se ”pregăti” înainte de a începe…

Şi totuşi, rugăciunea principală a iudaismului, Şmone Esre presupune o acţiune şi debutează cu o frază stranie: „Stăpânul meu, deschide-mi buzele şi gura mea Îţi va grăi lauda!” Este aproape ca o rugăciune înainte de rugăciune, este o suplicaţie înainte să pornim în a-L implora pe Dumnezeu. Şi este o acţiune în sensul că — pentru a ne auzi rugăciunea — Dumnezeu trebuie să ne ”deschidă buzele” (și acest concept destul de greu de explicat).

Şi mă întreb atunci: dacă această acţiune nu este îndeplinită, oare nu ne putem ruga? Dacă nu rostim această rugăciune preliminară, oare nu putem continua?

Cred că răspunsul la aceste întrebări poate fi oferit simplu, printr-o altă serie de întrebări: dacă nu I-am cere lui Dumnezeu să ne îndrume pentru a vorbi, oare ce am putea să Îi spunem?!  Cum am putea oare altfel să „Îi grăim lauda”? Putem oare descrie noi, ca muritori, lauda lui Dumnezeu? Și chiar dacă în inima noastră L-am înțelege pe deplin (lucru în sine imposibil), oare am putea oare exprima această înțelegere în cuvinte, pentru a ajunge să ”grăim” lauda Sa?

Ni se întâmplă adesea să stăm înaintea celor din jurul nostru, chiar înaintea celor care ne sunt dragi şi apropiaţi, şi să nu ştim ce să spunem. Sunt atâtea familii care petrec timp împreună fără să-şi vorbească, sunt oameni care merg la servici împreună şi nu îşi vorbesc niciodată despre lucruri care contează cu adevărat. Vorbesc desigur despre servici, despre probleme, despre ştirile de la radio, despre vreme, însă cine vorbeşte oare cu adevărat? De câte ori nu se întâmplă să vedem oameni plângând, să îi vedem îndureraţi, şi să nu ştim ce să le spunem? De câte ori nu putem să ne bucurăm pentru bucuria altuia? Şi de câte ori uităm (alegem să uităm?) să dăm un telefon şi să îi întrebăm pe cei dragi, chiar pe părinţi sau fraţi, ce mai fac? Cu atât mai mult atunci aceste piedici în calea exprimării noastre există când vorbim cu Dumnezeu, care nu este un seamăn de-al nostru, ci o Entitate eternă, infinită și atotștiutoare!

”Stăpânul meu, deschide-mi buzele și gura mea Îți va grăi lauda!” este o frază preluată din Psalmi 51:17. Ea a fost rostită de către regele David atunci când profetul Natan i-a adus aminte de episodul aventurii extraconjugale cu Batşeva. Ea reprezintă o expresie a dependenţei totale a omului, finit şi neştiutor, de Dumnezeu, care este infinit şi omniscient. Este o încercare de a înţelege şi o încercare de a stabili o legătură cu Infinitul, o tentativă de a ne formula cererile către Făptura Supremă, către Creatorul şi Stăpânul Universului.

De fapt, rugăciunea nu este compusă din vorbele unei persoane (subiect), către Dumnezeu (obiect). Nu Îi aducem lui Dumnezeu niște cereri, așa cum am rula un program într-un calculator: introducem instrucțiunile, apăsăm niște butoane și primim rezultatul. Rugăciunea în iudaism este o relaţie, un dialog. Ea presupune iniţiativă şi implicare de ambele părţi. De multe ori, noi oamenii suntem cei care debutăm dialogul, pentru că noi avem cu precădere nevoie de el. Și pentru că nu prea știm ce și cum să spunem, ne îndreptăm privirea în sus şi cerem ajutorul pentru a ne putea exprima gândurile, aspiraţiile, idealurile, trăirile ascunse şi sentimentele. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute nu doar să vorbim, ci și să gândim. Nu doar să cerem, ci și să știm ce e bine cu adevărat să cerem. Aceasta este acţiunea noastră! Iar Dumnezeu răspunde la rândul Său cu o altă acţiune, aceea de a ”ne deschide buzele” pentru a-I putea ”grăi lauda”. Abia apoi, în acest stadiu când dialogul a fost deschis — și nicidecum înainte — ne putem formula cererile şi ne putem aştepta ca ele să fie auzite şi ascultate.

Şi ar mai fi un aspect important: am precizat deja că în iudaism rugăciunea de Șmone Esre (Amida) este rostită în mod obligatoriu de trei ori în fiecare zi de lucru, iar de Şabat şi sărbători chiar mai des. Evreii au momente fixe pentru a se ruga, momente care le asigură o continuitate, o ”ancoră” în timp care îi apropie în mod permanent de Dumnezeu. Și tocmai acest aspect fix al rugăciunii iudaice face fraza de debut și mai necesară! Pentru că dacă formularea unei rugăciuni instinctive, care vine din adâncul fiinţei care o rosteşte este atât de dificilă, această formulare este aproape imposibilă atunci când este impusă de forţe exterioare, de tradiţie, de halaha (legea mozaică), de codificări rabinice, atunci când ea este obligatorie la un moment dat de timp în care, poate, nu suntem pregătiți mental și spiritual pentru a ne ruga. Tocmai pentru a depăşi această imposibilitate, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ”deschidă buzele”, să ne ajute să vorbim și să simțim pentru a Îi putea fi aproape.

Însă nu cred că lucrurile se opresc aici… Ce înseamnă de fapt rugăciunea? Ce înseamnă pentru noi faptul că Îi simțim pe Dumnezeu aproape, chiar dacă El este etern și noi finiți și muritori?

כפך מעלי הרחק —“Depărtează-Ţi mâna de deasupra mea”,  îi spune Iov lui Dumnezeu în Iov 13:21. În momentele în care suntem vulnerabili, sensibili, nu suportăm atingerea nimănui, nici măcar a celor care ne sunt familie sau prieteni. În aceste momente, Îi cerem chiar şi lui Dumnezeu să nu ne atingă. Însă imediat în versetul următor (13:22), Iov continuă: וקרא ואנכי אענה — “cheamă şi eu voi răspunde”… Chiar şi în aceste momente, am vrea de fapt ca familia şi prietenii să fie alături de noi, să ne fie aproape. Chiar și în aceste momente, în care suntem tentați să ne izolăm de tot și de toate, sufletul nostru vrea de fapt ca Dumnezeu să nu ne părăsească.

Este drept, atingerea divină, relația cu Dumnezeu, este dificilă uneori. Și de aceea, chiar înainte de a Îi cere lui Dumnezeu ”sefatai tiftah” (“deschide-mi buzele”), trebuie să conștientizăm relația pe care o avem cu El. De aceea probabil primul cuvânt din fraza introductivă pe care o discutăm acum este ”Adonai” — Stăpânul meu. Este modul cel mai simplu de a defini rolurile în această relație.  Și care sunt ele de fapt? Dacă Dumnezeu ne este stăpân, ce Îi suntem noi? Păi, pe de o parte, suntem desigur supuşi, ceea ce ”colorează” relația cu acel amestec unic de umilinţă şi de reverenţă pe care un supus o are în fața seniorului. Spunându-i lui Dumnezeu ”Stăpâne”, practic facem o plecăciune înaintea Lui și ne acceptăm destinul.

Însă pe de altă parte, există în Talmud (Tratatul Keduşin 20a), un dicton care spune: כל הקונה עבד עברי כקונה אדון לעצמו — ”cine cumpără un sclav evreu este ca şi cum şi-ar fi cumpărat un stăpân”. În iudaism, relaţia dintre stăpân şi sclav este guvernată de etică, de justiţie şi de milă. Un stăpân trebuie să îi ofere sclavului său un nivel de existenţă echivalent cu cel pe care el însuşi îl are. Un stăpân trebuie să îi ofere sclavului hrană, adăpost, respect şi înţelegere. Iar atunci când relaţia se termină, stăpânul trebuie să îi dea fostului sclav daruri de despărţire (Deuteronom 15:13-14). În iudaism, un sclav evreu este ca un lucrător plătit, ceea ce schimbă de fapt esența relației.

Transferând aceste concepte în domeniul rugăciunii, ajungem așadar și la a doua latură a relaţiei pe care o avem cu Dumnezeu. El ne‑a ales ca popor al Său, iar noi Îl iubim şi slăvim. Noi Îl recunoaștem ca Stăpân, iar El ne apără, ne oferă ceea ce avem nevoie și ne ţine aproape, sub aripa Lui ocrotitoare. Aceasta înseamnă de fapt Adonai, Stăpânul meu – drepturi şi obligaţii. Aceasta înseamnă de fapt în iudaism o adevărată RELAŢIE!

Şi o ultimă idee: ”Stăpânul meu, deschide-mi buzele” este — după cum am mai precizat — o frază preluată din Psalmi 51:17. În continuarea acelei fraze, acelei rugi a lui David, psalmul continuă: ”Căci Tu nu vrei o ofrandă, altfel aş aduce-o; o ardere-de-tot Tu nu vrei. Ofrandele pe care le doreşte Dumnezeu sunt un spirit zdrobit; o inimă zdrobită şi umilită, Doamne, Tu nu vei dispreţui.” Cu toate că rugăciunile sunt înţelese adesea de către tradiţie ca fiind o continuare şi un surogat pentru ofrandele zilnice din Tabernacol şi mai apoi din Templul din Ierusalim (Talmud, Tratatul Brahot 26b), modelul pe care îl prezintă rugăciunea de Șmone Esre este unul mai bun, mai complet. Rugăciunea este, în această interpretare, mai puternică decât sacrificiile zilnice din Templu. După cum spune şi Midraş-ul:

După ce Templul a fost distrus, poporul evreu I-a spus lui Dumnezeu: ”Suntem împovăraţi acum şi nu putem să Îţi aducem ofrandele.” Dumnezeu le-a răspuns: ”Vreau de la voi cuvinte de acum încolo, precum este scris (Hoşea 14:2): «Luaţi-vă cuvintele cu voi atunci și întoarceți-vă la Domnul.»” — Midraș

Este impresionant ce putem face, ca indivizi şi ca societate, doar prin simpla folosire a cuvintelor. Putem crea şi distruge, putem iubi şi urî, putem ridica şi condamna… Darul vorbirii este una dintre cele mai importante capacităţi umane, menționate chiar de către Targum Onkelos într-o traducere (alternativă) a Torei:

Domnul Dumnezeu l-a format pe om din praful din pământ şi a suflat în nările sale sufletul vieţii; şi omul a devenit un suflet vorbitor — Targum Onkelos, traducerea în arameică a Torei

Și de aceea ne rugăm ca Dumnezeu să ne călăuzească vorbele spre bine, să ne deschidă buzele pentru a Îi putea grăi lauda…

Șabat Șalom!

Share This