Dintre cei trei patriarhi, Isaac este cel despre care Tora ne vorbește cel mai puțin. Povestea lui Avraam se întinde din finalul capitolului 11 până în finalul capitolului 24 din Cartea Genezei. Povestea lui Iaacov se întinde pe parcursul a 25 de capitole, din capitolul 25 și până în capitolul 50, ultimul al cărții.
Povestea lui Isaac este de departe cea mai scurtă: naștere, circumcizie, Akeida (sacrificarea), o căsătorie aranjată de către tatăl său și mulți ani petrecuți în peregrinări în susul și în josul Țării Canaanului par să fie cam toate evenimentele semnificative pe care Tora ni le prezintă, fiecare în doar câteva versete. Urmează apoi episodul binecuvântării ”furate”, în care Iacov îi ia dreptul de întâi-născut și binecuvântarea părintească lui Esav și în final, citim în capitolului 35 că Isaac a murit la vârsta de o sută optzeci de ani.
O sută optzeci de ani de viață, însă mult prea puține evenimente… O poveste aparent fără prea mult dramatism (dacă excludem Akeida, desigur), o existență relativ monotonă, o viață trăită între și în umbra altora doi patriarhi cu mult mai multe realizări în palmares.
Secretul vieții lui Isaac este însă oferit într-un verset la fel de monoton ca și aparența vieții sale:
Isaac a săpat din nou fântânile de apă pe care le săpaseră în zilele tatălui lui, Avraam, și pe care filistenii le astupaseră după moartea lui Avraam; și le-a numit cu aceleași nume cu care le numise tatăl său. – Geneza 26:18
Despre acest verset și numele pe care le-a folosit Isaac am vorbit mai pe larg în urmă cu zece ani, într-un alt eseu pe site-ul DvarTora. Însă pentru acest eseu, tema este diferită: o încercare de a înțelege care a fost de fapt rolul lui Isaac în narațiunea biblică și în destinul poporului evreu.
Comentând pe marginea versetul 26:18, Rașbam ne spune că motivul principal pentru care Isaac a dat aceleași nume fântânilor a fost acela de a consolida moștenirea lui Avraam. ”Ca să descurajeze pe oricine ar încerca să conteste dreptul de proprietate asupra fântânilor” – ne spune Rașbam. Aparent, un simplu artificiu legal, o modalitate de a consfinți un drept de proprietate și nimic mai mult.
Hizkuni oferă o altă explicație: pentru a atrage atenția tuturor asupra faptului că bunăstarea întregii regiuni din vecinătatea orașului-capitală al regatului lui Avimeleh depindea nu doar de fertilitatea solului și iscusința fermierilor, ci și de fântânile săpate de Avraam. Și acest lucru – explică Hizkuni – nu datorită prezenței apei din respectivele fântâni, ci datorită binecuvântării divine de care Avraam se bucura și care îl făcuse să descopere respectivele fântâni cu apă din abundență.
Rabeinu Bahia vorbește despre un alt subiect: respectul pe care Isaac îl avea pentru tatăl său. În loc să ignore realizările acestuia, Isaac alege să sape aceleași fântâni și să folosească aceleași nume pentru ele, tocmai pentru a demonstra că este un fiu mândru de tatăl său și de moștenirea – materială și mai ales spirituală – pe care a primit-o de la acesta.
Această ultimă idee este întărită și de Rași, într-un comentariu asupra versetului 25:19 în care Tora ne spune că ”aceștia sunt urmașii lui Isaac, fiul lui Avraam: lui Avraam i s-a născut Isaac”. De ce repetă Tora formularea? Pentru a ne aminti că Isaac era cu adevărat fiul lui Avraam. Iar Midraș Tanhuma ne spune că versetul 25:19 ne învață că – spre deosebire de copii cărora le este rușine de părinții lor și părinți cărora le este rușine de copiii lor – între Isaac și Avraam exista o relație specială, de mândrie și respect reciproc. Și aceeași idee o ilustrează și acțiunea lui Isaac care alege să își onoreze părintele numind aceleași fântâni cu aceleași nume.
Care sunt așadar ideile pe care le-am extras până acum?
- Consolidarea și reafirmarea moștenirii primite
- Mersul pe calea bătută deschisă de generațiile anterioare
- Conștientizarea rolului spiritualității și binecuvântării divine
- Mândria și respectul față de înaintași
Acestea sunt valorile pe care le-a promovat Isaac. Dacă ne gândim bine, acestea sunt valorile care stau la baza continuității oricărei tradiții, oricărei predări de ștafetă inter-generaționale. Ceea ce a făcut Isaac cu viața lui, dincolo de aparenta monotonie, a fost să ne predea o lecție valoroasă despre cum funcționează lanțul iudaismului: preluând valorile trecutului, respectându-le și consolidându-le, prețuind spiritualitatea și relația specială cu Dumnezeu și reafirmând cu mândrie că vrem să rămânem parte din destinul hărăzit de către Dumnezeu înaintașilor noștri.
Și mai există un ingredient, fără de care tradiția iudaică nu poate continua. Un ingredient care nu numai confințește valorile trecutului, ci și le face relevante pentru prezent și viitor. În versetul 26:22, Tora ne aduce în prim-plan și acel ingredient, tot în povestea lui Isaac și a fântânilor sale resăpate și redenumite:
S-a mutat de acolo și a săpat o altă fântână; și nu s-au mai certat pe ea, și i-a pus numele Reḥovot și a spus: ”Căci acum DOMNUL ne-a dat un loc larg și vom fi roditori în țară.” – Geneza 26:22
Spre deosebire de versetul 19 în care Tora ne spune că ”servitorii lui Isaac au săpat [o fântână]”, versetul 22 ni-l prezintă pe Isaac însuși săpând o fântână. Haemek Davar, un alt comentator biblic, explică faptul că pacea s-a instaurat în regiune tocmai datorită implicării lui Isaac în această întreprindere. Atunci când dincolo de respectarea trecutului, oamenii se implică efectiv, nemijlocit, în prezent – atunci și numai atunci există un viitor și acel viitor conține pace și înțelegere.
Iată așadar rețeta completă a istoriei și tradiției iudaice: respect pentru trecut, atașament față de Dumnezeu și spiritualitate, mersul constant pe ”calea bătută” și contribuția proprie la acea cale, în spiritul celor moștenite de la înaintași.
Departe de a fi nesemnificativă, povestea lui Isaac reprezintă veriga indispensabilă de legătură între tumultul începuturilor unei credințe (Avraam) și tumultul începuturilor unui popor (Iacov). Povestea lui Isaac este doza de stabilitate și consolidare imperios necesară în orice întreprindere, fie ea materială sau spirituală. Ea reprezintă călătoria – poate monotonă, dar fără îndoială importantă – pe care avem datoria să o întreprindem fiecare dintre noi, pentru a ne onora înaintașii și tradiția și a asigura continuitatea destinului nostru etern de urmași ai lui Avraam și popor al lui Israel.
Șabat Șalom!
Șabat Șalom!
Frumos ,foarte frumos comentariu.Aveti dreptate 180 de ani si atit de putin despre lsaac ? dar iata ca am cicit ceva nou,ca de obicei.Multumesc pentru comentariu !
Spre deosebire de opiniile din articol eu sunt mai circumspect referitor la calea batuta
Avraham, Itaq si Iaakov au fost incercati in credinta lor.
Incercarile au fost diferite pt fiecare. Nu se poate spune ca unul a avut incercari mai grele sau mai usoare.
Sigur probabil a contat si educatia si experienta transmisa de la Avraham la Itaq si Iaakov, dar credinta si binecuvantarea a venit pt faptele facute de fiecare dintre ei.
Numele Domnului ne spune ca a ales poporul evreu : datorita credintei lui Avraham, Itaq si Iaakov
Fiecaruia dintre cei trei i-a fost testata credinta nu odata, ci de mai multe ori.
Acestia au ales calea credintei si a respectarii: legilor, poruncilor si oranduirilor Numelui Domnului
Calea credintei nu este usoara. Intotdeauna e mai usoara calea necredintei.
Textul Torei ne spune ca sotia lui Itaq nu avea copii iar Itaq s-a rugat Numelui Domnului.
A durat ceva timp intre data cadatoriei si momentul nasterii copiilor lui Itaq.
Aceasta a fost una din incercarile sale.
Apoi, textul ne spune ca Itaq nu mai vedea bine la momentul darii binecuvantarii lui Iaakov si ulterior pana la moartea sa. Este vorba de o distanta foarte mare de timp.
Sa traiesti in intuneric atata timp si sa nu-ti pierzi credinta e o incercare grea care nu a fost dusa de Avraham sau Iaakov.
Asa ca viata lui Itaq nu a fost o repetare a caii batute de Avraham ci o cale noua de respectare a legilor, poruncilor si oranduirilor Numelui Domnului.
Numele Domnului sa ne faca vrednici sa nu ne ratacim, ca sa poata fi binecuvantati cei care vin dupa noi
175 de ani sau 180 de ani?
„Iată zilele anilor vieţii lui Avraam: el a trăit o sută şaptezeci şi cinci de ani.” (trad. Cornilescu, Gen.25:7)
„Zilele vietii lui Avraam, cate le-a trait, au fost o suta saptezeci si cinci de ani.” (trad. BOR, Gen.25:7)
„Zilele vieţii lui Isaac au fost de o sută optzeci de ani.” (trad. Cornilescu, Gen.35:28)
„Iar zilele, pe care le-a trait Isaac, au fost o suta optzeci de ani.” (trad. BOR, Gen.35:28)
Avraam a trăit 175 de ani. (Geneza 25:7). Isaac a trăit 180 de ani. (Geneza 35:29)
Mulţumesc!
Nu am acces la o numerotare originală a versetelor şi nici la o traducere de mare acurateţe.
Genesis 35:29 „Then he breathed his last and died and was gathered to his people, old and full of years.”
Am încercat să punctez faptul că Isaac a „câştigat” numai 5 ani de viaţă în plus.
Dar, ca şi tatăl său Avraam, a plecat cu liber arbitru: „a fost adăugat la poporul său, bătrân şi sătul de zile” (posibil verset 30, nu 29).