[Haftara Haazinu: Șmuel II 22:1-51]

În literatura ebraică și mai exact în Tanah (Biblia Ebraică), tradiția iudaică a consacrat zece pasaje speciale pe care le-a clasificat sub titulatura de שיר (”șir”) — cântare. În ordinea apariției lor în istorie, ele sunt următoarele:

  1. Un Psalm pentru ziua Șabatului, cântat, conform tradiției, de către Adam, primul om al lumii imediat după terminarea Creației — Psalmul 92
  2. שירת הים (Șirat HaYam) sau Cântarea de la Mare, intonată de poporul evreu sub conducerea lui Moșe, imediat după Exodul din Egipt — Exodul 14:30-15:19
  3. שירת הבאר (Șirat HaBeer) sau Cântarea de la Fântână, cântată de către evrei după miracolul prin care au fost salvați din mâna amoriților — Numeri 21:16-18
  4. שירת האזינו (Șirat Haazinu), cântarea din chiar pericopa acestei săptămâni pe care Moșe o intonează în ultimele ore din viață, implorând poporul evreu să rămână fidel lui Dumnezeu — Deuteronom 32:1-32:52
  5. שירת הגבעון (Șirat HaGhivon), atribuită lui Iehoșua după luarea în posesie a Țării Canaanului și menționată de către textul biblic în Iehoșua 10:12-15
  6. שירת דבורה (Șirat Devora), cântarea pe care a intonat-o Debora după ce evreii au înfrânt armatele canaanite conduse de generalul Sisera — Judecători 4:4-5:31
  7. שירת חנה (Șirat Hana), în care Hana își descrie suferința de a nu avea copii și rugăciunile pe care I le adresează lui Dumnezeu în acest sens — Samuel I 2:1-10
  8. שירת דוד (Șirat David), în care regele David își povestește viața și Îl ”creditează” pe Dumnezeu cu miracolul propriei supraviețuiri în fața atâtor vicisitudini — Samuel II 22 și Psalmul 18
  9. שיר השירים (Șir Hașirim) — Cântarea Cântărilor, una din cărțile Bibliei Ebraice scrisă de regele Solomon (Șlomo) și interpretată de tradiție ca o alegorie a relației dintre Dumnezeu și poporul evreu
  10. שיר המשיח (Șir Hamașiah) — Cântarea lui Mașiah (Mesia), pe care o menționează profetul Isaia ca urmând a fi intonată odată cu instaurarea pe pământ a Erei Mesianice — Isaia 9:2-7, 26:1

Dintre toate aceste cântări, Haftara pe care o citim în această săptămână o menționează pe cea de-a opta, Cântarea lui David.

Menționată nu o dată ci de două ori în textul biblic — cu diferențe minore între cele două surse, Samuel II 22 și Psalmul 18 — Cântarea lui David este un monolog al autorului în încercarea sa de a mulțumi Divinității pentru viața și destinul pe care le-a avut. În cuvintele sale de laudă, David Îl numește pe Dumnezeu astfel: סלע — ”Stâncă”, מצודה — ”Fortăreață”, מפלט — ”Refugiu”, צור — ”Piatră”, מגן — ”Pavăză”, קרן — ”Corn”, משגב — ”Tărie” și מנוס — ”Salvator”.

Însă nu atât multitudinea de epitete și laude la adresa lui Dumnezeu surprinde în Cântarea lui David. În fond, dacă privim cu atenție, toate cele zece cântări menționate de textul biblic conțin epitete și metafore menite a sublinia relația celui sau celei care le intonează cu Dumnezeu și recunoștința sa față de Acesta. Ceea ce este particular în Cântarea lui David este că în ea, regele Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru miracole care nici măcar nu pot fi ușor catalogate drept miracole!

Nici faptul că a scăpat de Șaul care îl urmărea pentru a-l ucide, nici victoria împotriva lui Goliat, nici lupta cu regele filistenilor sau cu triburile amalekite pe care le biruiește în luptă și nici faptul că a putut construi alianțe puternice și durabile cu popoarele învecinate, consolidând astfel poziția Israelului — nici una din aceste episoade din viața lui David nu pot fi clasificate, fără putință de tăgadă, drept miracole propriu-zise. Pentru un ochi și o inimă ”neantrenate”, toate acestea pot fi foarte ușor puse pe seama calităților native ale lui David, a șansei, a conjuncturii, a întâmplării sau multor altor factori.

Însă David le interpretează în mod constant și cu emfază ca dovezi ale Providenței Divine, ale Prezenței și Mâinii Călăuzitoare a lui Dumnezeu în lume. Pentru David, orice i se întâmplă, faptul că este rege, faptul că reușește în viață, faptul că poate face atâtea pentru Israel, însuși faptul că există ca om este un act al lui Dumnezeu. Iar o asemenea abordare demonstrează o credință cu care puțini se pot lăuda…

Martor la încheierea Creației, singurul moment în care ceva a fost făcut din nimic, primul om al lumii, Adam, Îi cântă lui Dumnezeu pentru că lucrurile pe care le vede sunt într-adevăr miraculoase. La fel și Moșe, martor la miraculosul Exod din Egipt, momentul unic în istorie în care un popor întreg a fost scos, cu semne și minuni, de sub jugul celei mai puternice forțe a antichității, națiunea egipteană. La fel și evreii salvați miraculos din mâna amoriților care văd providența divină cu ochii; sau Moșe după o viață în care a fost martor la atâtea miracole; sau Iehoșua văzând aievea miracolul învingerii popoarelor canaanite și luării în posesie a Țării Făgăduite, ceea ce lui Avraham i se făgăduise cu sute de ani în urmă. La fel și Devora, sau Hana, sau Șlomo, martori la evenimente cu adevărat fantastice, pe care numai Dumnezeu le putea duce la împlinire.

David este singurul din această serie care mulțumește din pură credință. Despre el nu putem spune că vede în viața lui în mod direct mâna lui Dumnezeu, însă David Îl vede pe Acesta în fiecare frunză, în fiecare pas, în fiecare zăngănit de sabie sau notă muzicală pe lăută, în fiecare prunc nou-născut și fiecare roadă nou culeasă. David este psalmistul prin excelență, care își poate transforma credința în cântec, care poate face cu harpa sa ca o întreagă lume a credinței să cânte. Pentru David, lumea este una a acceptării lui Dumnezeu nu doar ca Suveran al Universului, dar și ca Părinte direct implicat în viața și destinul fiecărui om. Pentru David, Dumnezeu este o Entitate percepută prin credință și prin atașament, prin dragoste, milă și prin observarea atentă a tuturor lucrurilor și binecuvântărilor pe care le avem în viață.

Probabil tocmai de aceea, Șirat David pe care o intonăm în Haftara acestei săptămâni apare de două ori în textul biblic… Pentru că ea nu este doar un psalm, o cântare, ci și o rememorare în plan spiritual a evenimentelor care alcătuiesc viața unui om și care — dacă le privim atent — ar trebui să ne conducă și pe fiecare dintre noi către dorința de a Îi cânta lui Dumnezeu.

Să preluăm așadar exemplul și sugestia lui David, de a privi lumea prin ochii credinței, de a vedea mâna lui Dumnezeu în tot ceea ce ne înconjoară! Doar așa vom avea și noi șansa de a ne compune și noi, cu propriile cuvinte și vibrații ale sufletului, cântări și psalmi care să Îl recunoască și să Îl proclame etern ca Stâncă, Fortăreață, Refugiu, Piatră, Pavăză, Corn, Tărie și Salvator.

Șabat Șalom!

Share This