La începutul acestei săptămâni, lumea s-a oprit în loc pentru câteva momente… Milioane de oameni de pretutindeni au fost cu urechile ciulite și cu ochii larg deschiși, conectați la site-uri, televizoare și social media, așteptând să audă cuvintele: ”Iar Oscarul merge la…” Covoare roșii, ținute de gală, apariții surpriză și, desigur, aprecierile, mulțumirile și lacrimile celor premiați — toate fac parte din dintr-o tradiție veche de zeci de ani. Prima decernare a Premiilor Academiei, cunoscute astăzi ca Premiile Oscar, a avut loc în 1929 în cadrul unui eveniment privat în Los Angeles, la care au luat parte doar 270 de oameni. Astăzi, același eveniment captează atenția a mii de spectatori în sală și a milioane de telespectatori din toate colțurile lumii.

În 1957, un film creat cu doar un an înainte, a fost nominalizat la Oscaruri în șapte categorii diferite și a câștigat premiul pentru cele mai bune efecte speciale. Acest film este cel care face legătura, paradoxal poate, cu pericopa acestei săptămâni. De altfel, legătura nu este deloc complicată, deoarece filmul în cauză se numește… ”Cele Zece Porunci” și a fost regizat în 1956 de către Cecil B. DeMille. Efectele speciale, pentru care a și câștigat Oscarul, au fost uimitoare pentru vremea sa: despărțirea Mării, Revelația de la Sinai, stâlpul de foc, scenele cu îngerul morții și imaginile de ansamblu are Exodului — toate au fost realizate cu tehnici cinematografice care au continuat să fie folosite mulți ani după aceea.

În acest articol aș dori însă să mă refer la un foarte mic detaliu legat de acest film. Printre efectele speciale care l-au ajutat să ia Oscarul a existat și vocea lui Dumnezeu, folosită la tufișul arzător, în timpul plăgilor asupra Egiptului și, desigur, la momentul Sinai pe care filmul îl prezintă. Această voce, modificată analog și combinată cu alte efecte de sunet, a rămas un mister peste ani. În numeroase interviuri cu diverși membri ai echipei de filmare și distribuției, mulți au pretins că ei au fost cei care au furnizat vocea originală (ulterior mixată), însă niciuna dintre aceste afirmații nu a fost confirmată. Și ca să păstreze suspansul, distribuția de final afișată pe ecrane nu creditează pe nimeni pentru ”vocea lui Dumnezeu”.

Ceea ce ne aduce la subiectul pericopei noastre…

Săptămâna aceasta citim în sinagogi Aseret Hadibrot, Cele Zece Spuse sau Cele Zece Porunci, cum sunt ele numite în română. De fapt, numele clasic de ”porunci” nu este complet corect, pentru că nu tot din respectivele versete este într-adevăr o poruncă. Poate că un nume mai corect este cel provenit din greacă, respectiv Decalogul, care are aceeași semnificație cu originalul ebraic: ”zece cuvinte” sau ”zece rostiri”.

Însă indiferent de modul în care alegem să numim aceste afirmații, ceea ce este mult mai important este cine le-a rostit și cine le-a auzit?

O tradiție veche și încetățenită afirmă că primele două dintre Cele Zece Porunci au fost rostite de către Dumnezeu direct către evrei, în timp ce ultimele opt au fost transmise prin intermediul lui Moise. Tradiția are o bază foarte solidă, în primul rând datorită persoanei folosite în text (la primele două este persoana întâi, în timp ce la ultimele opt este persoana a treia) și, desigur, datorită versetului 20:16 în care evreii îi vorbesc lui Moise și îi spun următoarele: ”Vorbește tu cu noi și vom asculta; dar să nu vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” Ideea este confirmată și în Mehilta deRabi Ișmael 19:19:2, o colecție de midrașuri halahice pe marginea Cărții Exodului.

Maharalul din Praga, rabinul Yehuda Loew ben Bețalel, are însă o altă abordare, pe care tradiția o susține de asemenea: evreii au auzit toate cele Zece Porunci direct din gura lui Dumnezeu, însă nu le-au înțeles la prima audiere. Conform acestei interpretări, poruncile au fost rostite toate într-un singur cuvânt, într-un fel de formă comprimată asemenea unei ”pastile audio”, o realizare imposibilă oricui altcuiva în afară de Dumnezeu Însuși. Acel cuvânt, oricare ar fi fost el, a fost atât de puternic încât evreii s-au temut să îl audă și nimeni nu l-a înțeles. Nimeni în afară de Moise, care a fost capabil, cu ajutorul divin, să-l descifreze și să-l ofere din nou evreilor sub forma normală, inteligibilă pentru orice om de rând. Această explicație este cea pe care o adoptă și mulți comentatori clasici, inclusiv Hizkuni, Ramban, Rambam și mulți alții.

Acum, deși întrebările pe care ni le-am pus în debutul acestui articol par poate stranii, clarificarea chestiunii legate de cine a vorbit și cine a auzit este deosebit de importantă. Și nu doar ca fapt divers, ci și pentru a înțelege esența credinței iudaice și a modului în care evreii privesc lumea.

O caracteristică importantă a religiilor monoteiste este că în fiecare există un moment al revelației. Creștinii, spre exemplu, aleg ca moment determinant pentru religia creștină cel al învierii lui Isus, în a treia zi după moarte. Musulmanii aleg momentul (sau momentele) în care profetul Mahomed a primit revelația de la Dumnezeu, prin intermediul unui înger. Adepții sikhismului aleg ca debut al credinței lor viziunile pe care le-a primit primul guru, Granth Sahib.

Ceea ce diferențiază aceste religii de Revelația evreiască este faptul că în acele religii, respectivul moment este apanajul unui singur om sau al unui grup restrâns de oameni. În creștinism, vorbim despre cei 12 apostoli, mai apoi deveniți precursori și inițiatori ai Bisericii timpurii. În Islam există profetul Mahomed, devenit figură centrală a religiei musulmane. Iar pentru sikh este acel prim guru, model și sursă de inspirație pentru toți conducătorii spirituali ulteriori.

Tradiția iudaică prezintă o idee radical diferită legată de cunoașterea lui Dumnezeu. Iudaismul nu se bazează pe învățăturile sau experiențele spirituale ale unei singure persoane sau ale unui grup special. Iudaismul susține că toți am fost martori la Revelație, altfel spus că toți suntem ”speciali”. Toți am fost la Sinai, auzindu-L pe Dumnezeu, văzând efectiv cuvintele ieșite din gura Sa și prinzând formă înaintea ochilor noștri. Talmudul vorbește despre 600.000 de bărbați care au ieșit din Egipt, în timp ce cu tot cu femeile, copiii și bătrânii, întreg poporul totaliza aproape 3 milioane de suflete! Toți aceștia au ajuns la Muntele Sinai și toți au asistat la Revelație.

Pentru ca un contract social sau religios să fie perfect valabil, pentru ca o revelație să aibă valoare și să poată constitui baza unei credințe, toți trebuie să fie prezenți. Toți trebuie să cunoască termenii contractuali și cuvintele care sunt rostite. Așadar, cine a luat parte exact la momentul Sinai?

O tradiție mistică iudaică explică faptul că toate sufletele, prezente și viitoare au fost prezente la Sinai. Talmudul, în Tratatul Șevuot 39a, vorbește despre momentul de final al Cărții Deuteronomului, când în versetele 29:13-14, Moise spune următoarele: ”Nu doar cu voi pecetluiesc acest legământ, ci cu toți cei care sunt aici, care stau azi înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, și cu toți cei care nu sunt astăzi cu noi.” Comentând asupra finalului versetului, Midraș Tanhuma explică următoarele:

Finalul versetului face aluzie la cei care urmau să se nască în viitor. Ei nu sunt ”astăzi cu noi” și despre ei nu se poate spune că ”stau azi înaintea Domnului”. Însă și ei sunt incluși în Revelație. — Tanhuma Yitro 11

Strămoșii noștri au stat la Sinai, însă și noi am stat acolo.

Și tocmai de aceea este deosebit de important să clarificăm și cine a vorbit în acele momente. Pentru că am putea avea dubii, in funcție de concluzia la care ajungem… Am făcut oare un legământ cu Dumnezeu sau cu Moise? Oare Moise a redat totul corect sau poate au existat erori de transmisie? Suntem o religie monoteistă pentru că credem în ceea ce un individ (Moise) ne-a spus, sau pentru că am fost parte la Revelația lui Dumnezeu, noi înșine, în carne și oase sau în spirit?

Dintre religiile monoteiste, iudaismul este singura care posedă această noțiune de ”democratizare a spiritualității”. Revelația nu aparține unui singur om sau unui grup. Cu toții am auzit-o, cu toții am primit-o. E adevărat, Moise a fost singurul care a înțeles-o pe moment, deoarece el era cel mai aproape spiritual de Dumnezeu. Noi, toți ceilalți, am avut nevoie de o recapitulare, am avut nevoie ca mesajul lui Dumnezeu să ne fie ”decodificat”. Și în esență, această ”decodificare” a fost cea cu care ne-am îndeletnicit de la acel moment și până astăzi. Asta facem cu textele noastre sfinte, cu Talmudul, cu viziunile profeților, cu legea mozaică (halaha)…

Dar în esență, nu credem doar că mesajul lui Dumnezeu este adevărat, știm că el este adevărat. Pentru că ceea ce Moise ne-a tradus nu era ceva complet nou, ci ceva ce tocmai auzisem (deși nu înțelesesem perfect), cu doar câteva momente înainte, chiar din gura lui Dumnezeu.

Există o tradiție amintită în Midraș că atunci când un copil se află în pântecul mamei sale, un înger stă cu el și îl învață întreaga Tora. Apoi, chiar când copilul este pe cale să se nască, acel înger îl atinge pe buza de sus, sub nas, și îl face să uite tot ce a învățat. Dincolo de a fi o explicație stranie și poate un pic amuzantă despre un detaliu anatomic minor (forma buzei de sus), această tradiție conține explicația modului în care ne privim propria religie.

Când citim Tora sau Talmudul, nu doar le citim. Le recitim. Când ascultăm Cele Zece Porunci, nu doar le ascultăm. Le reascultăm și ne reamintim conținutul lor. Când celebrăm o sărbătoare, nu doar îndeplinim un ritual. Recreăm ceea ce am trăit deja, odată demult…

De Pesah, tradiția ne spune că ”fiecare om este dator să se simtă ca și cum el însuși ar fi ieșit din Egipt”. Însă această frază nu se referă exclusiv doar la Pesah și la Exod. Ea este în esență una dintre fundamentele religiei mozaice. Cu toții am fost acolo, la Sinai, și am auzit cuvintele Revelației direct de la Sursă. Tot ce avem de făcut acum este să ne reamintim și să ne vedem pe noi înșine, cu ochii minții și spiritualității, la picioarele muntelui, cu ochii ațintiți către focul de pe înălțimi, gata să-L ascultăm din nou rostind: ”Eu sunt Domnul, Dumnezeului tău”. Și desigur, apoi să mergem și să învățăm, să explorăm această frază până o înțelegem și o interiorizăm…

* * *

Protagonistul vocii lui Dumnezeu nu a apărut niciodată pe genericul filmului din 1956. Însă în întreaga noastră istorie, poporul nostru, cel care în întregimea sa a auzit Revelația direct din gura lui Dumnezeu, a rămas drept mărturie că Dumnezeu Însuși a vorbit și că totul s-a întâmplat aievea.

Șabat Șalom!

Share This