Cu titlu de restanță pentru săptămâna în care n-am putut să scriu, vă ofer în cele ce urmează o traducere (parțială) a comentariului rabinului Sacks la pericopa Bamidbar 5778. Desigur, absolut tot creditul i se cuvine Domniei Sale, pentru toate ideile și conceptele prezentate, care – sunt convins – vă vor inspira cel puțin la fel de mult cât m-au inspirat și pe mine. Și sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă pot oferi în câteva zile și un alt comentariu, cu aceeași sursă de inspirație, la pericopa săptămânii în care suntem acum, pericopa Behaalotha.
* * *
Între cărțile Șemot (Exodul) și Bamidbar (Numeri) există multe asemănări izbitoare. Ambele sunt despre călătorii. Ambele îi prezintă pe evrei puși pe certă și nemulțumiți. Ambele conțin povești despre oameni care se plâng că nu au mâncare și apă. În ambele evreii comit un păcat major: în Șemot, păcatul Vițelului de Aur; în Numeri, episodul cu cei doisprezece spioni. În ambele, Dumnezeu amenință să distrugă poporul și să redebuteze povestea evreiască începând de la Moșe. În ambele episoade, ruga fierbinte a lui Moșe Îl determină pe Dumnezeu să ierte poporul. Este foarte ușor, atunci când citim Cartea Numeri, să avem un sentiment de déjà vu. Am trecut deja prin toate acestea.
Însă există o diferență. Șemot este despre o călătorie dinspre. Bamidbar este despre o călătorie către. Șemot este povestea unei scăpări din robie. Exodul – numele clasic pentru cartea Șemot – chiar asta înseamnă: plecare, retragere, părăsire a ceva. Prin contrast, în Bamidbar poporul lăsase deja Egiptul departe în urmă. Petrecuseră deja o perioadă îndelungată în Pustiul Sinai. Primiseră Tora și construiseră Tabernacolul. Iar acum, evreii sunt gata să meargă mai departe. De această dată, ei privesc înainte, nu înapoi. Se gândesc nu la pericolul de care fug, ci la destinația către care călătoresc, la Țara Promisă.
Dacă nu am fi citit niciodată până acum Tora, am crede că partea a doua a călătoriei ar trebui să fie mai relaxată, poporul mai optimist, starea sufletească mai plină de speranță. În fond, marile pericole au trecut. După un îndelungat refuz, faraonul a eliberat într-un final poporul. Evreii au fost în mod miraculos salvați la traverarea Mării. Au luptat și i-au înfrânt pe amalekiți. Ce alt motiv de îngrijorare ar putea avea? Știau deja că Dumnezeu este cu ei și că nicio forță nu îi poate birui.
Și totuși, asistăm în Cartea Numeri la exact opusul acestor așteptări. Starea sufletească este în mod palpabil mai ”întunecată” decât în Cartea Exodului. Revoltele sunt mai serioase. Deciziile lui Moșe în postura de lider sunt mai ezitante. Îl vedem uneori căzând pradă furiei și disperării. Tora, cu mult realism, ne spune ceva pe cât de opus intuiției noastre, pe atât de important.
Călătoria dinspre este întotdeauna mai ușoară decât călătoria către.
La fel stau lucrurile și în politică. Este uneori necesară o revoluție pentru a îndepărta un tiran, însă acest lucru este mai ușor de îndeplinit decât faptul de a crea o societate cu adevărat liberă, în care legea și drepturile omului să fie respectate. Primăvara Arabă, cu imensele ei așteptări și cu moștenirea statelor eșuate, a războiului civil și a terorii, este un exemplu elocvent. La fel este și istoria Iugoslaviei post-Tito sau a Rusiei zilelor noastre.
Și la fel este și viața indivizilor. Au existat nenumărate povești ale evreilor zilelor moderne, hotărâți să se elibereze de ”ghetto” și de ceea ce ei considerau provincialism sau societăți strâmbe. Au devenit celebri într-un domeniu sau în altul, însă au ajuns – asemenea maranos din Spania secolului al 15-lea – cu uriașe nedumeriri interioare, cu identități ambigue, pierzându-și casa în lumea cea veche și neputându-se integra pe deplin nici în lumea cea nouă.
Există un motiv biologic care face să fie așa. Suntem predispuși genetic să reacționăm puternic la pericol. Instinctele noastre cele mai profunde se pun în mișcare. Intrăm într-o stare de alertă, într-un mod în care luptăm sau fugim, cu atenția trează, cu nivelul de adrenalină la maxim. Când călătorim dinspre, constatăm uneori cu surprindere că avem resurse interne de care nici nu știam.
Însă a călători către este ceva complet diferit. Călătoria către presupune capacitatea de a face o casă într-un loc în care – efectiv sau metaforic – nu am mai fost niciodată. Devenim ”străini într-o țară străină”. Avem nevoie de abilități noi, trebuie să ne asumăm responsabilități noi, să dobândim puteri noi. Asta implică imaginație și determinare și face apel la cea mai specială abilitate umană: aceea de a ne imagina un viitor care nu a mai existat și aceea de a face astfel încât să-l transformăm în realitate. Călătoria către este o călătorie în necunoscut.
Aceasta a fost diferența dintre Avraham și tatăl său Terah. Tora ne spune:
Terah l-a luat pe fiul său Avram […] și au plecat împreună din Ur Casdim ca să meargă către țara Canaanului; și au ajuns până în Haran și s-au așezat acolo.” – Geneza 11:31
Terah a avut suficientă putere pentru călătoria dinspre Ur Casdim, însă nu și pentru călătoria către Canaan. Aceasta din urmă i-a rămas de îndeplinit lui Avraham, el fiind cel care a și ajuns la destinație.
A fi evreu este într-un fel sinonim cu a ști că viața este o călătorie. Așa a fost pentru Avraham. Așa a fost pentru Moșe. Și așa este și pentru noi, colectiv și individual. Și de aici provine și importanța cunoașterii – încă de la început – a destinației călătoriei, precum și importanța faptului de a nu o uita niciodată și a nu renunța la ea niciodată.
A pleca este ușor, a ajunge este greu.
Evreii, în călătoriile lor, au comis o serie de greșeli. S-au concentrat prea mult pe prezent (mâncare, apă) și prea puțin pe viitor. Când au întâmpinat dificultăți, au fost prea temători și au avut prea puțină credință. Au continuat să se uite în urmă, la cum fuseseră lucrurile, în loc să se uite înainte la cum puteau să fie. Rezultatul a fost acela că o întreagă generație a suferit aceeași soartă ca și tatăl lui Avraham. Au știut cum să plece, dar n-au știut cum să ajungă. Au realizat exodul, dar nu și intrarea în Israel.
Pentru a răspunde la întrebarea ”Cum să nu ne simțim copleșiți sau dezorientați?” trebuie să facem un singur lucru: să nu uităm încotro mergem. Această simplă idee este cea care ne ajută să facem deosebirea – cea mai importantă din viața noastră – între oportunități care trebuie fructificate și tentații la care trebuie să rezistăm.
Șabat Șalom!
…un mesaj clar,concentrat si de folos daca si este inteles,iar pentru a fi inteles,personal am privit la mine insumi ,pt ca din 1990sant plecat si acum am o privire de ansamblu mult mai „clara” si recunosc tot ce este spus aici ca este real si adevarat tot…nu mai pot zice nimic. Sper sa nu supar pe nimeni…