În decursul timpului, am vorbit în mai multe rânduri despre haine pe site-ul DvarTora. De la rolul pe care l-au avut ele în viața primilor oameni, Adam și Eva, în pericopa Bereșit, și până la hainele Marelui Preot prezentate în pericopa Emor sau în pericopa Tețave, hainele au constituit subiect de studiu și discuție, facilitând înțelegerea unor concepte importante în iudaism.

Pericopa din această săptămână oferă, chiar în finalul ei, ocazia de a revizita subiectul din perspectiva unui veșmânt special în iudaism: ציצית (”țițit”) — ciucurii împletiți purtați de bărbații evrei în colțurile veșmintelor cu patru colțuri. Porunca Torei în acest sens este clară:

Domnul i-a vorbit lui Moșe, spunând: ”Vorbește fiilor lui Israel și spune-le să își facă un ciucure la colțurile veșmintelor lor, din generație în generație, și să pună în ciucure un fir albastru. Să îl vedeți și să vă aduceți aminte de toate poruncile Domnului și să le îndepliniți…” — Numeri 15:37-39

În mod evident, porunca de a purta țițit este foarte importantă. În fond, prin ea — ne spune Dumnezeu — ne putem aduce aminte de ”toate poruncile Torei”. Dacă analizăm numeric cuvântul, așa cum este el ortografiat în mod normal (în Tora fiind de obicei ortografiat eliptic), ajungem la aceeași concluzie: țițit-ul este important. Valoarea numerică a cuvântului este 600 (צ+צ+ת = 100 + 100 + 400), la care se adaugă 8 fire (4 fire dublate) și 5 noduri ale împletiturii tradiționale, pentru a obține în final suma 613, egală cu numărul total al poruncilor Torei. Legătura pare foarte clară, atât din textul biblic cât și din explicația numerologică: țițit = porunci.

Însă purtarea de țițit nu este o idee chiar atât de evidentă și simplă pe cât pare la prima vedere.

În primul rând, porunca de a purta țițit este, dintr-o anumită perspectivă, opțională. Conform tradiției iudaice, singurele veșminte la care evreii trebuie să pună țițit sunt cele care au patru colțuri. Dacă veșmântul are mai multe sau mai puține colțuri, nu punem țițit.

În plus, nu există nicio obligație să purtăm efectiv un veșmânt cu patru colțuri la care să punem țițit. Practic, ideea este următoarea: dacă un bărbat evreu poartă un veșmânt cu patru colțuri, el trebuie să pună țițit în fiecare din colțurile sale; iar dacă nu, nu.

Legea nu este doar o interpretare ad hoc. Maimonide, în celebra sau lucrare halahică Mișne Tora, spune următoarele:

Un evreu nu este obligat să își cumpere un veșmânt cu patru colțuri și să îl poarte ca să îndeplinească porunca de țițit. Însă nu se cuvine ca un om pios să se sustragă de la îndeplinirea acestei porunci. — Mișne Tora, Legi despre Țițit 3:11

Altfel spus, țițit-ul este o recomandare, poate chiar o faptă meritorie, însă nu o obligație. Doar dacă purtăm un veșmânt cu patru colțuri, intervine obligația, iar portul acestui tip de veșmânt este opțional.

Desigur, încercând să respecte recomandarea lui Maimonide, mulți evrei pioși aleg să poarte acest veșmânt. Mai mult, purtăm chiar două veșminte cu patru colțuri, unul numit talit katan, un fel de poncho care se poartă pe sub haine și un al doilea, talit gadol, un șal sau pelerină care se poartă la rugăciunea de dimineață. Însă și aici lucrurile sunt complexe, deoarece la îmbrăcarea acestor două veșminte evreii rostesc câte o binecuvântare, iar binecuvântările nu sunt identice, ci diferite. Pentru talit katan Îl binecuvântăm pe Dumnezeu ”care ne-a sfințit prin porunci și ne-a poruncit în legătură cu țițitul. Pentru talit gadol Îl binecuvântăm pe Dumnezeu ”care ne-a sfințit prin porunci și ne-a poruncit să ne înfășurăm în țițit.

De ce avem oare toate aceste complicații? De ce este porunca de țițit obligatorie asupra unui anume tip de veșmânt al cărui port efectiv însă este doar opțional? De ce există două veșminte și nu doar unul singur prin care îndeplinim această poruncă? De ce avem două binecuvântări distincte? De ce o poruncă atât de importantă și fundamentală în iudaism nu este (mai) simplă și (mai) clară?

Răspunsul stă chiar în natura poruncii, sau mai exact în natura modului prin care ea este îndeplinită: prin haine.

Există de fapt două feluri de haine.  Există în primul rând hainele pe care le purtăm pentru a crea o imagine pe care să o vadă alții. Un rege, un judecător, un soldat, toți poartă haine care în esență reprezintă funcția pe care o ocupă și nu persoana în sine. Prin astfel de haine, prin uniforme, imaginea proiectată în exterior este vizibilă tuturor. Un polițist poate fi recunoscut prin uniformă. Autoritatea unui judecător sau afilierea unui soldat sunt ”proclamate” tot prin haine. Un rege este recunoscut prin hainele pe care le poartă, la fel și un înotător sau un elev de școală. Și în toate aceste situații, hainele reprezintă de fapt funcția, nu persoana.

Există însă și cel de-al doilea tip de haine, cele pe care le purtăm nu pentru ca alții să le vadă, ci pentru că ele ne reprezintă efectiv pe noi înșine. Un artist în propriul studiou de creație sau un grădinar care își îngrijește grădina poartă haine nu pentru alții, ci pentru sine, pentru că acele haine sunt cele în care îndeplinește cel mai bine o activitate pe care a ales să o facă.

La fel și cu țițit-ul purtat de evrei. La rugăciune, una din ideile principale este aceea că ne simțim mărunți înaintea lui Dumnezeu. Ne temem adesea și încercăm să ne ascundem, aidoma primilor oameni în Grădina Edenului, atunci când Dumnezeu a întrebat ”unde ești?”

Cum rezolvăm această problemă? Ei bine, folosim talit-ul pentru a ne înfășura în el și a ne masca astfel individualitatea. Venim înaintea lui Dumnezeu nu ca persoana care suntem în realitate, ci ca persoana care am vrea să fim. Și asta pentru că, privind la țițit, ne aducem aminte de ”toate poruncile Torei”, de tot ce cere Dumnezeu de la noi, de tot suntem meniți să facem, și nu doar ce am fost capabili să facem până în acel moment. Înfășurați în țițit, ne prezentăm potențialul, visele și speranțele, altfel spus viitorul, nu atât realizările și trecutul de care poate ne rușinăm.

Însă țițit-ul reprezintă și trecutul. El este și o uniformă, o marcă a apartenenței noastre la poporul evreu, la o istorie, la o tradiție, la ce au făcut alții înaintea noastră, la ce am făcut noi înșine în zilele, lunile și anii anteriori, la obștea lui Israel. Purtând țițit, ne identificăm cu o funcție anume, aceea de membru al unei obști, al unei națiuni pe care Dumnezeu a ales-o și care L-a ales la rândul său pe Dumnezeu.

Și tocmai de aceea purtatul de țițit este opțional în iudaism: pentru că alegerea lui Dumnezeu, alegerea credinței noastre și a tradiției pe care o urmăm nu poate fi de fapt poruncită. Paradoxal sau nu, în iudaism nu există poruncă de a crede în Dumnezeu. Avem porunca de a-L iubi desigur, însă nu avem propriu-zis o poruncă de a accepta că El este Dumnezeu. (Prima din Cele Zece Porunci este o prezentare a divinității — ”Eu sunt Domnul”, nu o poruncă propriu-zisă.) Credința în Dumnezeu este în iudaism rezultatul unei alegeri pe care o facem, o alegere pe care Dumnezeu Însuși ne-o pune înainte și ne-o respectă, pentru că ea se înscrie în liberului arbitru cu care El a înzestrat fiecare ființă umană.

Și tocmai de aceea, țițit-ul este atât de complex — pentru că are multiple semnificații. Pe de o parte, el reprezintă cele 613 porunci ale Torei pe care suntem îndemnați să le îndeplinim, care ne definesc în mod oficial, public, ca evrei. Iar pe de altă parte, țițit-ul reprezintă ceea ce simțim și trăim în adâncul ființei noastre, alegerile noastre, potențialul nostru intern, viața noastră creativă și spirituală, imaginea pe care o privim în oglinda sufletului nostru, aspirațiile și speranțele ei, esența noastră ca oameni.

Există lucruri pe care le facem și le spunem public. Și există de asemenea lucruri pe care I le împărtășim — dacă alegem să facem asta — doar lui Dumnezeu și pe care, indiferent cât am încerca, nu le putem spune nimănui altcuiva.

Numai El ne cunoaște gândurile, speranțele, temerile, chiar mai bine decât le cunoaștem noi înșine. Vorbim cu El în străfundul și în intimitatea sufletului nostru și El ne ascultă. Acea conversație internă — deschiderea inimii noastre către Cel care ne-a creat — nu este un spectacol public. Aidoma veșmântului cu ciucuri purtat pe sub haine, ea rămâne ascunsă. Însă în ciuda acestui fapt, ea nu este nicidecum o fațetă mai puțin reală a spiritualității iudaice. Cele două tipuri de veșmânt cu țițit reprezintă două dimensiuni ale vieții spirituale — identitatea exterioară și identitatea interioară, imaginea pe care o prezentăm lumii și cea pe care I-o arătăm numai lui Dumnezeu. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This