DESPRE LIDERI – drasha a rabinului Menachem Hacohen la Seuda Shlishit (a 3-a masa de Shabat)

Desi pericopa de saptamana trecuta (Behaalotcha) a avut parte de un comentariu la timpul potrivit, revin cu o completare la acea pericopa, pentru simplul fapt ca Shabatul trecut, la Seuda Shlishit, am ascultat in Templul Coral din Bucuresti o drasha (predica) a rabinului Menachem Hacohen (in traducerea rabinului Eliezer Glanz) pe care as vrea foarte mult sa o impartasesc cu dumneavoastra. Voi incerca, si sper din tot sufletul sa reusesc sa redau cat mai fidel aceasta drasha, cu convingerea ca o veti aprecia la fel de mult. Asadar…

In pericopa Behaalotcha, in versetele 10.1-10, Dumnezeu ii spune lui Moshe sa faca doua trambite de argint, care sa fie folosite pentru a convoca poporul si pe liderii acestuia in fata Cortului Intalnirii. Prima trambita urma sa convoace cele douasprezece capetenii de triburi, iar cea de-a doua trambita (impreuna cu prima) era destinata convocarii intregului popor. Se naste o prima intrebare…

Daca este foarte usor de inteles ca pentru a convoca 600.000 de oameni, o trambita este absolut necesara, nu acelasi lucru se poate spune despre convocarea celor 12 capetenii de triburi, care puteau fi pur si simplu anuntati printr-un mesager. Si atunci de ce mai exista prima trambita? Raspunsul: pentru a se preveni discutii si invidie intre cei 12 lideri. “Pe mine m-a chemat Moshe primul! Pe mine a vrut sa ma onoreze mai mult!”, ar fi putut unul sa spuna. “Ba eu am fost convocat inaintea ta, iar solul trimis pentru mine era mai bine imbracat”, ar fi putut replica un altul. Pentru a evita aceste discutii, pentru a rezolva o problema inainte sa apara, Dumnezeu i-a spus lui Moshe sa ii convoace pe cei 12 cu trambita, pentru ca nimeni sa nu creada ca a fost onorat mai mult decat altul. Aceasta este doar prima idee.

O a doua este insa si mai puternica. Midrashul povesteste ca aceele doua trambite de argint facute de Moshe au existat numai in vremea lui Moshe. La intrarea evreilor in Israel si venirea la conducere a lui Iehoshua ben Nun, trambitele au fost ascunse si o alta pereche a fost confectionata. La fel si cu David, la fel si cu Shlomo… In fiecare generatie, trambitele precedentului lider erau ascunse si se fabrica o noua pereche. Iar intrebarea este de ce? Oare nu era posibl ca trambitele lui Moshe sa fie predate lui Iehoshua, care apoi sa le predea mai departe la randul sau? In fond, Tora a fost transmisa, din generatie in generatie, exact in acest mod.

Rabinul Hacohen are insa o explicatie deosebita pentru acest fapt. Trambitele simbolizeaza vocea, modul a de a vorbi a celui care le foloseste, in cazul de fata al lui Moshe. Iar modul de a vorbi al liderilor este altul pentru fiecare generatie in parte. Ceea ce Moshe le spunea evreilor este acelasi lucru cu Tora pe care o avem astazi, nici o litera nu s-a schimbat, insa modul in care le spunea aceasta Tora era diferit. Fiecare generatie are un limbaj al ei, un mod propriu si care nu poate fi duplicat de a se identifica cu valorile morale, culturale sau religioase. Fiecarei generatii liderii trebuie sa vorbeasca intr-un anume fel pentru a se face intelesi. De aceea trambitele trebuiau schimbate.

Si iata inca o poveste plina de intelesuri… Se povesteste despre un rabin ca a vazut odata pe marginea unui drum un batran de vreo 70 de ani plantand un roscov. A mers la el si l-a intrebat: “Spune-mi, te rog, dupa cat timp va da roade copacul acesta?” “Dupa 70 de ani.”, i-a raspuns simplu batranul. “Si dumneata speri sa mai traiesti 70 de ani pentru a putea culege roadele acestui roscov?”, a intrebat rabinul. “Nu, cu siguranta ca nu voi mai trai pana atunci, insa stiu ca bunicul meu a plantat un copac pentru mine si iata ca si eu acum plantez acest copac pentru nepotii mei.”

Rabinul l-a lasat pe batran ocupat cu plantatul roscovului si si-a continuat drumul. Si – povestea spune – obosit de calatorie, rabinul s-a culcat la umbra unui copac si a dormit timp de 70 de ani. Cand s-a trezit, dandu-si seama ca lucrurile din jur ii sunt necunoscute, a mers pana la primul oras si a intrat in Beit Midrash. Si iata ca acolo, tineri cu kipa pe cap stateau si invatau Tora. A ascultat ceea ce acei tineri spuneau si si-a dat seama ca discuta despre un capitol de lege si ca folosesc in studiul lor chiar comentarii pe care el, rabinul, le scrisese in urma cu 70 de ani. Tinerii vorbeau cu admiratie despre rabin si ii sorbeau cu nesat invataturile din cartile pe care acesta le scrisese. Rabinul s-a apropiat de ei si le-a spus: “Eu sunt rabinul a carui invatatura o pretuiti atat de mult! Eu am scris toate aceste comentarii.” Insa nu a fost crezut si nici nu i s-a acordat onoarea la care se astepta.

Rabinul a iesit din Beit Midrash si s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute sa isi gaseasca prieteni si un partener de studiu sau sa-i curme viata. Si atunci si-a dat el de fapt seama ca vorbele lui, la 70 de ani distanta de generatia in care traise, nu mai puteau fi intelese. Puteau fi intelese numai cartile pe care le scrisese, numai comentariile pe care tinerii le pretuiau atat de mult si le foloseau in studiul lor. Dar modul in care vorbea rabinul generatiei de dupa 70 de ani era de neinteles.

Oamenilor fiecarei generatii, un lider trebuie sa i se adreseze pe limba lor. Cu fiecare generatie care se schimba, cu transformarea telefonului in celular, a postei in email, a carutei trase de cai in avion, trambitele trebuie ascunse si noi trambite facute. Ramane invatatura, raman valorile, ramane experienta unei generatii care preda stafeta, insa limbajul in care toate acestea sunt predate generatiei tinere trebuie, pentru binele si progresul tuturor, sa fie altul.

[DE CE SUNT NECESARI SPIONII?]
Si iata ca revenim la pericopa de saptamana aceasta, Shelah. Asa dupa cum ati putut citi si in rubrica “Pe scurt”, pericopa Shelah se ocupa in principal cu asa numitul pacat al spionilor. Trimisi in Tara Canaanului pentru a o vizita si a aduce vesti despre rodnicia pamantului, fortificarea cetatilor, alura si modul de viata al locuitorilor, 12 spioni evrei, reprezentanti ai fiecarui trib, scriu o pagina neagra de istorie. Raportul lor, sau – pentru a fi mai exacti – a 10 dintre ei este urmatorul: tara este foarte rodnica si frumoasa, insa cetatile sunt fortificate, locuitorii puternici si uriasi de statura, este “o tara care mananca pe locuitorii ei” [13.32] In consecinta, spun cei 10, evreii nu sunt capabili sa o cucereasca. Bineinteles, urmeaza eternele si obsesivele “de ce ne-a scos Dumnezeu din Egipt”, “era mai bine acolo” sau “sa ne intoarcem la Faraon”.

Pentru a putea insa intelege pe deplin ceea ce s-a intamplat, lucrurile trebuie privite si dintr-o alta perspectiva. In primul rand, o intrebare: Daca Dumnezeu dorea ca evreii sa intre in Tara Canaanului, daca le-o promisese de atat timp si practic le-o “pusese deoparte”, de ce mai era nevoie de toti acesti spioni, de raportul lor si de evenimentele care au urmat? De ce nu era posibil ca evreii sa intre pur si simplu in Canaan, Dumnezeu sa rezolve problemele si evreii sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti? S-ar putea spune ca a fost vorba de un test. Insa Dumnezeu, care cunostea desfasurarea evenimentelor inca dinainte ca acestea sa aiba loc, nu avea nevoie de acest test. Si atunci de ce?

Imaginati-va ca ati fi copilul unei familii foarte bogate (8-9 cifre in dolari, sa zicem) si ca ati putea beneficia de absolut orice v-ati dori, fara nici cel mai mic efort. Ar fi minunat… pentru un timp. Pentru ca dupa un an, doi, douazeci, ati simti ca aveti nevoie sa faceti ceva, sa realizati ceva cu propriile puteri, nu pe banii lui taticul. Ati simti nevoia sa va implicati in ceva, orice. Acelasi lucru se intampla si in pericopa Shelah. Dumnezeu doreste sa ii vada pe evrei implicati in luarea in posesie a Tarii Canaanului. La Marea Rosie, imediat dupa iesirea din Egipt, Dumnezeu a fost Acela care a luptat pentru ei. Acum este timpul sa fie si evreii in miezul actiunii, e timpul ca Dumnezeu sa ii ajute doar, sa ii asiste in realizarea acestui act.

Si mai este ceva: conform legii iudaice, pentru ca o persoana sa intre in posesia unui lucru, trebuie sa faca un act efectiv de achizitie (in ebraica kinian). Un om care doar vede o moneda pe strada nu poate sa se pretinda proprietar, decat daca face “efortul” de a o ridica de pe jos. Cu Tara Canaanului lucrurile stau similar. Evreii trebuie sa devina proprietari efectivi, deci trebuie sa faca un kinian. Acesta este motivul pentru care trebuie sa se implice, acesta este rostul si rolul spionilor. Iar despre ceea ce s-a intamplat in realitate, la rubrica “Ce putem invata pentru astazi?”

Ce putem invata pentru astazi?

[GHIDUL ESECULUI]
Am lamurit anterior de ce trebuia ca spionii evrei sa ajunga in Tara Canaanului. Sa vedem acum ce li s-a intamplat acolo. Sa vedem ce nu a functionat in planul pe care Dumnezeu il construise cu atata migala pentru evrei. In primul rand, aceeasi idee ca si in pericopa Behaalotcha, in episodul cu trambitele: 12 spioni sunt alesi ca reprezentanti ai celor 12 triburi, pentru ca nimeni sa nu poata spune vreodata ca vreunii ar fi fost favorizati. Al doilea lucru: cei 12 sunt fruntasii celor 12 triburi [13.2], pentru a nu se putea invoca vreodata ca “delegatii” evreilor nu au fost reprezentativi pentru intreg poporul sau ca nu au inteles misiunea care le-a fost data sau poate ca nu erau prea “luminati la minte” si au gresit din nestiinta.

In al treilea rand, Moshe ii schimba numele lui Hoshia ben Nun in Iehoshua ben Nun, adaugand doua litere (iud si hei) din numele lui Dumnezeu. Moshe a dorit ca spionii sa fie foarte constienti de misiunea lor si de faptul ca Dumnezeu va fi cu ei la intrarea in Eretz Israel, precum si dupa aceasta, dupa ce evreii vor fi luat in stapanire Pamantul Fagaduintei.

Si iata ca spionii au plecat… Au cercetat, au vazut, au consemnat si au revenit la Moshe. Problema este insa ca pe traseu ceva “s-a defectat”. Plecati increzatori, cu ideea ca Dumnezeu ii trimite sa arunce o privire in tara pe care o vor avea drept mostenire, spionii s-au intors cu ideea ca tara nu poate fi cucerita. Care a fost mecanismul, care au fost pasii in tot acest esec?

Mai intai, ca prim pas, spionii ne spun ca “inaintea noastra si fata de ei [locuitorii tarii] parca eram niste lacuste” [13.33] Privindu-se pe ei insisi in oglinda esecului, spionii au ajuns sa vada si in ochii locuitorilor Canaanului aceeasi idee. Lipsa de incredere in propriile forte a insemnat inceputul. In Pirkei Avot (Invataturile parintilor), Mishna ne spune “im ein ani li, mi li?” (“daca eu nu sunt pentru mine, atunci cine va fi?”) Nefiind convinsi ei insisi de reusita, spionii au incetat sa priveasca cu ochi buni atributele Canaanului. Strugurii imensi, simbol al rodniciei, au devenit “nu putem reusi, pentru ca totul este enorm”. O inmormantare a unui nobil canaanit, anume pregatita de catre Dumnezeu pentru a distrage atentia populatiei de la misiunea de recunoastere a devenit deodata “pamantul isi inghite locuitorii”. Zidurile fortificate ale cetatilor, simbol al slabiciunii mai mult decat al puterii (caci acela care este cu adevarat puternic nu are nevoie sa se ascunda in spatele zidurilor de aparare) sunt privite ca o indicatie ca “oamenii sunt prea puternici”. Si iata cum – vorba lui Caragiale – fandacsia e gata. “Noi suntem slabi, ei sunt puternici, deci nu putem reusi!”. Acesta este STADIUL INTAI.

STADIUL AL DOILEA este concretizat de plangeri si reprosuri. Lait-motivele cu “mai bine era in Egipt. De ce ne-ai adus aici?” revin in actualitate. Asa dupa cum spunea rabinul Shraga Simmons, “evreii l-au scos pe Dumnezeu din ecuatie si nu l-au mai reintrodus”. Energia inceteaza sa mai fie folosita pentru a crea si devine distructiva. Resemnarea si motivele invocate pentru esec se transforma in atacuri, Moshe este deodata vinovat pentru toate. Se intampla si astazi cand ne gandim ca o treaba oarecare este “prea grea pentru puterile / timpul / cunostintele noastre”…

Iar Dumnezeu decide sa opreasca toate lamentarile si toate atacurile la adresa lui Moshe si sa termine de fapt toata povestea. Sa moara toti cei care cred ca totul a fost o pacaleala, ca Tara Promisa nu este posibila si ca o viata libera este de neconceput. Moshe intervine, se roaga pentru iertare, Dumnezeu este convins, insa sentinta ramane. Si iata-i pe evrei, in STADIUL AL TREILEA, dandu-si seama de grava greseala pe care au comis-o si dorind sa o corecteze. Insa sentinta este pecetluita si nimic nu se mai poate face pentru a o schimba. In imposibilitatea de a suporta dezamagirea si esecul pe care ei insisi le-au provocat, in STADIUL AL PATRULEA, evreii hotarasc ca moartea este o optiune mai usoara decat perspectiva de a trai toata viata cu gandul de a fi fost atat de aproape de implinirea destinului. Intr-un ultim gest de eroism prostesc, incercand sa-L reintroduca pe Dumnezeu in ecuatie cu forta, o parte din evrei intra in Tara Canaanului pentru a o cuceri si sunt ucisi fara mila de locuitorii acesteia.

Iata apologia esecului. Iata modul in care, pierzand legatura cu Dumnezeu, uitand ca si El este parte din problema, oamenii pot da cu piciorul la destin. Cand intrebarea este “A da gres sau a nu da gres?” lucrurile trebuie privite cu atentie. Ne este foarte usor in ziua de azi sa ne oprim din elan si sa cadem, sa ne inecam la mal, doar pentru ca ne pierdem increderea in fortele proprii, increderea in ceilalti sau pentru ca uitam ca de multe ori “norocul si-l mai face si omul”. Dumnezeu este parte din viata noastra, fie ca intelegem acest lucru, fie ca nu, fie ca suntem permanent constienti de el sau nu. Ghidul esecului trebuie studiat cu atentie. Avem nevoie de dorinta de a reusi, fie ca este vorba de un examen la scoala, fie de un oarecare test al vietii, fie de lucrul in propria noastra comunitate sau familie. Trebuie sa ramanem cu lucrurile clare in minte, cu Dumnezeu si ajutorul Lui in minte, trebuie pur si simplu sa ne concentram. Si mai trebuie un lucru: trebuie sa ne dam seama si sa nu uitam niciodata ca

DINTRE TOATE SENTIMENTELE OMENESTI, CEA MAI URATA ESTE DISPERAREA, PENTRU CA ESTE INGROZITOR DE INUTILA…

Shabat Shalom!

Share This