Caleb a indreptat poporul catre Moshe si a spus: “Cu siguranta ca vom urca si vom cuceri tara, pentru ca sigur o putem face.” Insa oamenii care urcasera [in Israel] impreuna cu el au spus: “Nu putem urca impotriva poporului aceluia pentru ca este mai puternic decat noi!” Ei au adus fiilor lui Israel vesti rauvoitoare despre tara pe care au cercetat-o, spunand: “Tara prin care am trecut pentru a o cerceta este un pamant care isi inghite locuitorii. Toti oamenii pe care i-am vazut in ea sunt oameni de statura. Acolo i-am vazut pe nefilim, fiii uriasului dintre nefilim, am fost ca niste lacuste in ochii nostri si tot asa am fost si in ochii lor.” Intreaga obste s-a ridicat si a strigat. Poporul a plans in noaptea aceea. (Numeri 13:30-33)

In pericopa Shelah, evreii dau dovada de lipsa de credinta. Cu promisiunea divina in mana, transmisa din generatie in generatie inca de pe vremea lui Avraham, Itzhak si Iaacov, dupa ce Dumnezeu ii elibereaza din Egipt, despica Marea pentru a-i scapa de urmaritori si le daruieste Tora pe Muntele Sinai, la doar un pas de Tara Fagaduita, evreii refuza sa intre in ea pentru a o lua in posesie. Dintre cei 12 cercetasi doar doi, Caleb ben Iefune si Iehoshua ben Nun indeamna la credinta in promisiunea divina, in timp ce toti ceilalti zece doresc sa convinga poporul ca Israelul este impenetrabil.

Ceea ce as dori eu sa explorez in continuare este insa paragraful de mai sus, in care practic are loc aceasta incercare de convingere. Si am ales sa vorbesc despre acest paragraf deoarece absolut tot ceea ce au spus cei zece cercetasi despre Israel este PERFECT ADEVARAT! De obicei, atunci cand oamenii doresc sa convinga pe cineva de un lucru neadevarat, ei spun minciuni. Insa cercetasii nu au mintit si de aceea pacatul lor a fost inca si mai mare! Cercetasii au distorsionat adevarul, au prezentat Israelul in cateva imagini simple, punand accentul pe anumite detalii si omitand sa mentioneze altele. Au folosit cuvinte inselatoare, cu inteles multiplu, sperand ca poporul sa “citeasca” in ele ceea ce doreau ei sa fie citit. Si despre aceasta as dori sa vorbesc in continuare…

“Poporul acela este mai puternic decat noi”, au spus ei. Perfect adevarat – amalekitii, hititii, iebusitii, ghirgashitii si celelalte popoare canaanite erau intr-adevar mai puternice decat evreii in ceea ce priveste forta fizica si puterea militara. Insa ceea ce au omis sa mentioneze cercetasii este faptul ca in toate razboaiele purtate de evrei pana atunci, nu forta fizica este cea care a contat! Egiptenii erau mai puternici decat evreii, aveau care de lupta si arme mult mai performante. La fel si regele Amalek atunci cand a atacat, insa pe egipteni si pe amalekiti nu forta militara a evreilor i-a tinut deoparte, ci forta credintei lor, puterea lui Dumnezeu. Acelasi Dumnezeu care a abatut plagile asupra Egiptului si a despartit Marea, acelasi Dumnezeu care, prin intermediul mainilor ridicate ale lui Moshe (Exodul ) a invins pe Amalek, Acelasi Dumnezeu urma sa lupte si cu popoarele canaanite, care cu siguranta nu erau mai puternice decat El…

“Israelul este un pamant care isi inghite locuitorii”, au continuat cercetasii. Terifiant, nu?! Ei bine, Talmud-ul (Tratatul Sota 35a) explica faptul ca Dumnezeu Insusi a facut ca un nobil canaanit sa moara imediat inainte de venirea cercetasilor, pentru ca intreg poporul sa fie preocupat cu pregatirile de inmormantare si sa nu ii observe pe cei 12 care iscodeau tara. “Inghitirea locuitorilor” nu era altceva decat o inmormantare, care intr-adevar este o ocazie in care pamantul se deschide pentru a “inghiti” un om. Si, cu toate ca o inmormantare nu este nicicum o ocazie placuta, in orice caz ea nu constituie o imagine atat de infioratoare pe cat au dorit cercetasii sa o descrie…

“Dar locuitorii tarii sunt oameni de statura”, au spus in continuare cercetasii. Din nou o propozitie cu dublu inteles. Ce inseamna “de statura”? Bineinteles, ceea ce au dorit cercetasii sa se inteleaga a fost oameni importanti, de vaza. Mai mult, in limba ebraica sintagma pe care au folosit-o este “anshei midot”, care poate fi tradusa prin “oameni avand calitati deosebite”. Insa in comentariul sau asupra acestui verset, Rashi citeaza alte doua surse biblice in care acest cuvant nu inseamna altceva decat dimensiune fizica. Sintagmele “ish madon” din Shmuel II 21:20 si “ish mida” din Cronici I 11:23 fac ambele referire la dimensiuni fizice si nicidecum la calitati intelectuale sau spirituale deosebite. Si, asa dupa cum am vazut in atatea episoade si dupa cum am explicat si mai sus, “dimensiunea [fizica] nu conteaza”…

“Dar i-am vazut pe nefilim, fiii uriasului”, contraataca cercetasii. Desigur, ceea ce au “uitat” sa accentueze cercetasii a fost ca acesti nefilim erau de fapt ingeri decazuti, aceeasi cu cei din Geneza 6:4, pe care Dumnezeu ii pedepsise deja distrugand mare parte din ei prin Potop. De altfel, cuvantul ebraic “nafal” care este radacina substantivului “nefilim” inseamna “a decadea”. Asadar, nefilim-ii nu erau mai de temut decat toate celelalte “pericole” din Tara Sfanta, deoarece Dumnezeu dovedise deja (daca mai era nevoie) prin momentul Potopului ca ii poate invinge.

Iar in final, afirmatia ca “am fost ca niste lacuste in ochii nostri si tot asa am fost si in ochii lor”. Daca ne concentram pe cea de-a doua parte a frazei, evident frica se instaleaza. Suntem ca niste lacuste in ochii lor, mici si neajutorati! Insa ceea ce este important de semnalat este ca aceasta situatie are o motivatie foarte clara, si anume aceea ca “ne-am considerat noi insine mici si neajutorati”. Teama nu era provocata de maretia dusmanului, ci de modul in care am ales noi sa ne consideram in raport cu acesta. Daca cercetasii ar fi tinut capul sus si ar fi avut incredere in ei insisi si in promisiunile lui Dumnezeu, in nici un caz nu ar fi fost “lacuste in ochii indigenilor”

Iata un exemplu clasic despre distorsionarea adevarului si despre consecintele sale. Fara nici un motiv real de ingrijorare, cercetasii aleg sa desconsidere darul lui Dumnezeu si sa se foloseasca de cuvinte inselatoare pentru a convinge intreg poporul ca nu exista nici o sansa de reusita. Iar cateva idei imi vin in minte acum, cand lucrurile sunt mai clare… In primul rand, imi aduc aminte de o mishna in Pirkei Avot 1:11 (Invataturile Parintilor) in care Avtalion spune urmatoarele: “Inteleptilor, fiti atenti cu cuvintele voastre, pentru ca [altfel] veti primi pedeapsa exilului si veti fi goniti catre locuri cu ape rele. Discipolii care va vor urma pot bea aceste ape si vor muri, iar Numele lui Dumnezeu va fi pangarit”

Exact acest lucru s-a intamplat cu cercetasii si toti cei care le-au ascultat sfaturile. Midrash-ul povesteste cum Dumnezeu a rostit in “noaptea aceea”, in noaptea in care intregul popor a plans: “In noaptea aceasta plangeti fara motiv. Jur pe Numele Meu ca in decursul istoriei veti avea motive sa plangeti in noaptea aceasta!” Iar traditia spune ca aceasta noapte fatidica a fost noaptea de Tisha Be’Av, noaptea distrugerii Primului si Celui de-al Doilea Templu din Ierusalim, noaptea in care au fost expulzati evreii din Spania si in care, in anul 1914 Franz Ferdinand, arhiducele de Austria, a fost asasinat dand astfel semnalul pentru inceperea Primului Razboi Mondial si deschizand calea pentru nazism, atrocitati si suferinte…

Iar al doilea lucru care imi vine in minte este acela ca lashon hara, vorbitul de rau este atat de usor de realizat. Cateva vorbe si o generatie intreaga a pierit in pustiu… Nici macar nu trebuie spuse minciuni! Ajunge ca adevarul sa fie un pic distorsionat, un pic “invelit” in cuvinte alese cu grija si consecintele pot fi devastatoare. Iar asta ni se aplica si noua, tuturor, astazi, atunci cand cu o simpla privire sau un gest, chiar fara sa rostim nici un cuvant, putem denigra, umimli si distruge oameni si reputatii.

La inceputul pericopei Shelah, Rashi isi pune urmatoarea intrebare: De ce este episodul cercetasilor imediat dupa episodul in care Miriam este pedepsita pentru ca l-a vorbit de rau pe Moshe (Numeri, capitolul 12)? Pentru ca ea a fost lovita cu tzarat (adesea tradusa prin “lepra”) pentru ca a vorbit de rau, iar nelegiuitii acestia [, spionii] au vazut ceea ce i s-a intamplat ei si nu si-au invatat lectia de la ea.

Sper ca noi, cei din prezent, sa invatam aceasta lectie si sa reusim sa ne stapanim cuvintele, pentru ca – asa dupa cum am auzit in urma cu ani de la rabinul Eliezer Glanz (z”l): “Un om este stapan pe vorbele sale numai atata timp cat sunt la el in gura. Odata iesite, nu stie nimeni unde pot ajunge si ce bine sau rau face.”

Shabat Shalom!

Share This