Pericopa din această săptămână este, fără doar și poate, una a continuității familiei patriarhale. După ce am citit până acum despre călătoria fizică și spirituală a lui Avraham din Ur Casdim către ”țara pe care i-o va arăta [Dumnezeu]” (Gen. 12:1), despre relațiile sale cu contemporanii, despre conversațiile sale cu Dumnezeu, despre încercările sale, inclusiv cea de a-și aduce fiul ca ofrandă pe altar, după ce am citit despre căsătoria lui Isaac cu Rebeca (Rivka) – citim în pericopa acestei săptămâni despre generația următoare. Soția lui Isaac, Rebeca, inițial stearpă, se roagă lui Dumnezeu și zămislește.
Sarcina pe care o are Rebeca este însă una ieșită din comun. Desigur, după cum știm, ea este însărcinată cu gemeni, însă nu aceasta este curiozitatea. Ne spune Tora:
וַיִּתְרֹצְצוּ הַבָּנִים בְּקִרְבָּהּ וַתֹּאמֶר אִם־כֵּן לָמָּה זֶּה אָנֹכִי וַתֵּלֶךְ לִדְרֹשׁ אֶת־ה
Iar copiii se zbăteau înăuntrul ei și ea a spus: ”Dacă este așa, pentru ce mai exist oare? Și a mers să Îl întrebe pe Domnul.” – Geneza 25:22
Răspunsul pe care îl primește Rebeca este în sine foarte interesant, însă nu despre el doresc să vorbesc în cele ce urmează. Pentru cei interesați, pentru o analiză a acelui răspunsת puteți consulta acest comentariu. Ce aș vrea să discutăm astăzi pe scurt este chiar întrebarea Rebecăi.
Întrebarea este stranie: ”Dacă este așa, pentru ce mai exist oare?” Dacă este așa cum? Ce legătură are faptul că ”este așa” cu existența Rebecăi? De ce simte Rebeca nevoia să lege cele două lucruri, respectiv ceea ce i se întâmplă de motivul pentru care există?
În comentariul său asupra versetului, Rași explică faptul că durerea sarcinii era insuportabilă pentru Rebeca. Conform versetelor anterioare și explicațiilor oferite în Midraș (Bereșit Raba 63:6), perioada în care Rebeca nu putuse să aibă copii fusese grea în sine, iar implorarea ei alături de soțul ei – pe care Tora o consemnează în versetul 21 – a fost singurul motiv pentru care ea a putut acum să zămislească. Dar după ce a rămas însărcinată, Rebeca experimentează ceea ce pare a fi un sentiment de regret, nu neapărat față de ideea de a avea copii, ci față de suferința sarcinii. De altfel, Ibn Ezra interpretează această suferință ca fiind ieșită din comun, mult mai pronunțată decât la alte femei, iar Hizkuni sugerează, într-una din explicațiile pe care le oferă, că Rebeca chiar și-a dorit să moară pentru a scăpa de această suferință. Ce este cert este că regretul pe care Rebeca îl încearcă este oarecum similar celui pe care îl are un om care cumpără ceva și apoi regretă achiziția (așa numitul ”buyer’s remorse”). Altfel spus, explicația lui Rași forțează următoarea interpretare a întrebării: ”Dacă durerea este atât de mare, oare de ce m-am mai rugat să am copii?”
Ramban (Nahmanide) își exprimă dezaprobarea față de această explicație, pentru că ea face o presupunere nu tocmai ușor de derivat din versete. Conform explicației lui Rași, întrebarea Rebecăi pornește de la premiza că ea s-ar fi rugat pentru copii. Însă Tora ne spune că ”Isaac L-a implorat pe Domnul לנכח אשתו (lenohah ișto)”. Așadar, Isaac s-a rugat, nu Rebeca.
Citând Midrașul, Rași interpretează lenohah ișto ca însemnând ”vizavi de soția lui”, adică Isaac s-a rugat împreună cu soția sa, el într-un colț al camerei și Rebeca în celălalt. Desigur, este o interpretare posibilă, dar Ramban consideră că expresia lenohah ișto nu este un determinant spațial, ci înseamnă ”vizavi (sau legat de) problema soției lui”. Pornind de la interpretarea lui Ramban, Rebeca nu s-a implicat așadar direct în rugăciunea de a zămisli, și deci și ideea că Rebeca și-ar regreta acum acțiunea nu are sens. Traducerea alternativă pe care o propune Ramban, pe care am folosit-o și eu în humașul ”Tora și Haftarot”, este așadar: ”Dacă este așa, de ce mai exist oare?”, implicând o criză existențială.
Această criză existențială este și explicația pe care o oferă Sforno. ”Cine sau ce sunt eu de fapt?”, pare să se întrebe Rebeca. Cum mă definesc eu în relația cu mine însămi?
Parcă tocmai pentru a puncta această criză existențială, în Geneza 24:60, când Rebeca este pețită de către Eliezer în numele lui Isaac, rudele ei o binecuvântează, spunând: ”Sora noastră, să devii mii de miriade, iar seminția ta să moștenească poarta vrăjmașilor ei.” În Geneza 25:21, soțul ei, Isaac, se roagă la Dumnezeu ca ea să zămislească. Fără copiii născuți din ea continuitatea familiei patriarhale și chiar întregul viitor al poporului lui Israel este incert. Pare că toată lumea dorește ca Rebeca să zămislească și, poate tocmai de aceea, rugăciunile și binecuvântările lor chiar se împlinesc. Doar Rebeca însăși nu este consemnată vreodată explicit în textul biblic că și-ar fi dorit copii. Poate într-adevăr i-a vrut, sau poate binecuvântările și rugăciunile celorlalți s-au împlinit fără voia ei… Sau poate îi dorea și era îngrijorată acum, în suferințele sarcinii, că îi va pierde? Cine știe?
Pe scurt, nu este deloc clar ce întreabă Rebeca. Se întreabă de ce s-a rugat să aibă copii? (Rași) Se întreabă de ce există ca ființă, care este scopul ei în lume? (Ramban) Se întreabă de ce suferința ei este mai mare ca a altor femei în aceeași situație? (Ibn Ezra) Își dorește oare să scape de suferință chiar cu prețul vieții? Sau poate este îngrijorată că această durere este un semn că va pierde sarcina? (Hizkuni) Se întreabă dacă într-adevăr își dorește copii, în condițiile în care viitorul lor este incert? (Sforno) Îi este teamă de acel viitor și de aceea merge ”să Îl întrebe pe Dumnezeu”?
Dacă privim atent, întrebarea pe care și-o pune Rebeca – indiferent care dintre explicații o adoptăm – este perfect umană și naturală. Desigur, personal nu am trecut niciodată printr-o sarcină, însă am patru copii minunați, iar soția mea a trecut prin acele sarcini și prin travaliu, și am avut ocazia să discutăm mult pe aceste teme în decursul anilor. Sunt întrebările fiecărui cuplu, ale fiecărei familii, ale fiecărui părinte… Cum va fi? De ce e așa și nu altfel? Oare am făcut ceva greșit sau n-am făcut ceva ce trebuia să fac? Întrebările, dubiile, reacțiile în fața sarcinii și a alegerii de a avea copii, reacțiile la așteptările altora comparate cu cele personale sunt toate parte integrantă din natura umană. Ele îi definesc pe oameni ca indivizi și ca parte din familie și societate și, totodată, le conferă credibilitate ca personaje biblice. Dumnezeu nu numai că permite astfel de întrebări și dubii, ci și răspunde la ele în mod activ, considerându-le normale și demne de atenție.
Însă ceea ce contează poate și mai mult decât faptul că ne manifestăm ca oameni și ne punem întrebări în momente de răscruce ale vieții noastre este ce facem când aceste întrebări și dubii apar. Pentru Rebeca, răspunsul este că ”se duce să Îl întrebe pe Dumnezeu”. Rebeca nu se vaită, nu își deplânge soarta, nu plânge pe umărul altora, ci caută explicații. Întrebarea ei – deși în mod vădit izvorâtă din suferință – este așadar una care ne poate călăuzi și inspira.
Am auzit chiar astăzi o explicație foarte frumoasă pe care aș dori să v-o împărtășesc. În întrebarea ei, Rebeca spune למה זה אנכי (lama ze anohi) – ”pentru ce exist oare?”, iar această întrebare conține în esența ei o presupunere importantă: că existența mea nu este o simplă întâmplare, ci se bazează pe cauzalitate și responsabilitate. În fond, dacă ne gândim bine, cine zice că durerea este dependentă în vreun fel de individul căruia i se aplică? Poate că durerea sarcinii Rebecăi era perfect naturală (medical, puteau exista nenumărate motive și explicații pentru această durere), fără ca ea să fi fost legată în vreun fel de personalitatea Rebecăi sau de faptele ei sau ale altora. Faptul că Rebeca face corelația dintre durere și existența ei, faptul că nu alege să creadă că o doare pur și simplu, fără vreun motiv, ci dimpotrivă, crede că există o explicație pentru această suferință, este un lucru deosebit de semnificativ.
Ceea ce face Rebeca prin această întrebare este că își asumă responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă. Conform explicației din DEX, responsabilitatea este ”obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere”. Dar în ebraică, termenul în sine, אחריות (ahraiut), oferă și rețeta pentru modul în care trebuie făcută asumarea responsabilității.
Prima literă din אחריות este א (alef), de la cuvântul אני (ani) sau אנכי (anohi) – ”eu”, același din întrebarea Rebecăi. Primul nivel al responsabilității este așadar conștientizarea propriei persoane și asumarea responsabilității față de sine. Nu ne putem asuma răspunderea pentru alții dacă propria noastră viață este trăită sub semnul coincidenței, întâmplării sau indiferenței.
Apoi, citind împreună primele două litere din אחריות, obținem cuvântul אח (ah) – ”frate”. După ce ne-am înțeles rolul și ne-am asumat misiunea, putem să relaționăm și să ne asumăm răspunderea și față de fratele nostru, de semenul nostru, de cel (sau cea) care ne este rudă sau apropiat.
Primele trei litere din אחריות formează cuvântul אחר (aher) – ”celălalt” sau ”altul”. Trecând prin răspunderea față de noi înșine și față de cei apropiați, omul poate apoi să-și asume răspunderea și față de alții, de străini. Nu-l vom putea înțelege niciodată pe străin până când nu ne înțelegem pe noi înșine și nu avem relații bune cu cei care ne sunt apropiați. Tora însăși nu ne spune sec: ”iubește-ți aproapele” sau ”iubește-l pe străin”, ci face asta în contextul relației pe care o avem cu noi înșine. Ni se spune așadar ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și ”iubește-l pe străin, căci străini ați fost în țara Egiptului”. Asumarea responsabilității față de alții este dependentă de cum ne percepem pe noi înșine.
Primele patru litere din אחריות formează cuvântul אחרי (aharei) – ”după” sau ”în urma”. Abia după ce ne-am înțeles și ne-am asumat răspunderea față pe noi înșine, de cei apropiați nouă și de străini, putem deveni lideri și putem să-i conducem pe alții care ne urmează, pe drumul cel bun.
Primele cinci litere din din אחריות formează cuvântul אחריו (aharav) – ”după El”, adică după Dumnezeu. Abia după ce ne-am asumat răspunderea față de noi înșine, de apropiați, de străini și am devenit lideri, putem să țintim către a-L urma pe Dumnezeu.
Iar în final, cuvântul אחריות, în forma lui completă, simbolizează și totalitatea, perfecțiunea, prin faptul că începe cu prima literă a alfabetului ebraic (alef) și se încheie cu ultima literă a alfabetului ebraic (taf).
Asumarea responsabilității este un proces greu, care începe însă cu conștientizarea de sine. Ce pot face pentru alții – în cazul Rebecăi, pentru viitorul poporului evreu – începe cu întrebarea: cine sunt eu și de ce sunt aici?
Prin întrebarea pe care o adresează, Rebeca demonstrează o profundă sensibilitate față de modul în care omul este încurajat să răspundă la adversitate și suferință, dar și la ipostazele de tot felul pe care viața i le scoate înainte. Nu cu cinism, nepăsare sau autocompătimire, ci dimpotrivă, cu curiozitate, dorință de a înțelege și de a învăța și asumarea responsabilității față de sine, față de alții și a responsabilității înaintea lui Dumnezeu.
Sper ca întrebarea Rebecăi și modul în care a privit ea lumea să ne inspire și pe noi în viața noastră de zi cu zi.
Șabat Șalom!
Am început să citesc cartea
Ierusalim, bibliografia unui oraș, de Simon Sebag Montefiore.
”Doar Rebeca însăși nu este consemnată vreodată explicit în textul biblic că și-ar fi dorit copii. Poate într-adevăr i-a vrut, sau poate binecuvântările și rugăciunile celorlalți s-au împlinit fără voia ei…”
–
Dacă și-ar fi dorit copii (Rebeca), ar mai fi întrebat (pe Domnul): „Atunci de ce (pentru ce) sunt eu?”
In Biblia mea(versiunea Cornilescu),versetul 22 suna astfel:<>
Nu știu cum sună în ediția dvs. (pentru că n-ați indicat), dar versiunea Cornilescu pe care o găsesc online este ”Copiii se bateau in pantecele ei; si ea a zis: „Daca-i asa, pentru ce mai sunt insarcinata?” S-a dus sa intrebe pe Domnul.” În mod cert însă, cuvântul ”însărcinată” nu apare în întrebarea Rebecăi.
Așa este, cuvântul „însărcinată” (imaginar introdus de traducerile Cornilescu și BOR) nu apare (explicit) în întrebare.
Nici măcar cuvintele „înlăuntrul ei” nu apar.
Însă apare (în prelabil) „וַיִּתְרֹצְצוּ הַבָּנִים בְּקִרְבָּהּ” care s-ar putea traduce prin „Și băieții alergau lângă (spre) ea …”?
Traducerea acelei sintagme din Geneza 25:22 este ”copiii (sau fiii) se zbăteau înăuntrul ei”.
Șhalom!
Foarte frumos articolul si explicațiile. Adevarat, ca oameni fie femei, fie bărbați, toti am ajuns vreodată in acel punct sa intrebam daca nu in acel fel in altul: ” ce vrei de la mine Adonai?”…sau ” de ce sunt aici si acum?”, Mai ales când ajungem la o vârstă si vedem cum viata noastra nu este ceea ce am dori sa fie, cum ptr unii nefericiti care raman singuri desi au sperat la o familie frumoasa, cum trăiesc de pe o zi pe alta desi si au dorit o afacere sau cel putin un job stabil si bine plătit constant…cel putin in vechime femeile nu avea treaba asta ci doar gospodăria si copii in rest era treaba sotului, iar ptr unele societati evreiești si azi e la fel. Dar ptr noi care traim in Babilon viata este mult mai dura, mai nesigura si mai complicată.
M as bucura sa dezvoltati un subiect cu referire directa la femeie, si modalitatile de intelegere a ” ce face o femeie vaduva sau singură care e cumva atât judecata cat și evitată in societatile evreiești”.
B’’H!
Pe marginea întrebării Rebecăi ,,Dacă este așa, pentru ce mai exist oare?” , fac o reflecție meditativă cu privire și la o altă abordare posibilă în privința Rebecăi, legată de decizia lui Dumnezeu, de a naște doi copii, Esav și Isaac.
Realizez că, Rebeca nu a fost străină, că soțul ei Isaac, a fost născut când Sara, mama lui, se afla la o vârstă foarte înaintată, nouăzeci de ani (cf. Geneza 17, 17). Aceasta ar fi trebuit să-i dea curaj pentru a aborda cu încredere decizia lui Dumnezeu, revelata ei, față de nașterea celor doi copii și nu a unuia singur, cum probabil se aștepta sau credea, ,,care se zbăteau înăuntrul ei’’ (Geneză 25, 22).
Insă pe baza statutului pe care-l vor avea acești copii, cu privire la viitorul vieții lor, cunoscând principiul binecuvântării primordiale a întâiului născut, lui Rebeca, aflând că va naște doi copii, la început i se părea și un paradox chinuitor, dacă-l putem numi așa în acest cadru, ,,… cel mai mare va sluji celui mai tânăr’’ (cf. Geneza 25, 23), dar pe care, după răspunsul primit de la Dumnezeu și in privința menirii fiilor pe care-i va naște, nu numai că îl va accepta, însă mai târziu îl va înțelege și va fi cea, prin care Domnul, își va realiza planul cu aceștia, revelat ei.
,,– Du-te şi fă tot ceea ce ai pe inimă, căci DOMNUL este cu tine! i-a răspuns Natan regelui David’’ (cf. 2 Samuel 7, 3), când era frământat de construirea unui templu pentru așezarea Arcei Alianței într-un loc potrivit pentru venerarea lui Dumnezeu.
Rebeca în inima sa, s-a supus lui Dumnezeu, urmând planul Acestuia, în privința obținerii din partea fiului ei Isaac, născut al doilea, a binecuvântării dreptului întâiului născut, pentru ca DOMNUL să-Și ducă la îndeplinire planul Său în privința omenirii.
Șabat Șalom!
Si totuși, modelul dualismului inca de la inceput este interesant…desi se presupune ca avem liber arbitru totusi binelesi răul, albul si negrul, sunt prezente in toate povestirile…povestea celor doua personaje Adam și Eva, Lilith prima femeie nefiind pomenită nicaieri in Geneza, apoi doi fii, unul bun altul rău, continuarea paternului mereu inainte…mijloacele prin care se obțin avantajele celui ales fiind parerea mea incorecte, dar totusi acceptate de Hașem…la o analiza conștiență as zice nu e corect…privind la cum ar fi putut El sa schimbe omul si totusi a permis inselaciunea si minciuna si ascundetea adevarului ptr favorizarea unui personaj…de ce oare nu putea sa se respecte întâiul născut si in prima si in a doua poveste omul fiind lutul si Hașem fiind olarul putea sa schimbe caracterul lor intr o clipita.
Vedem in viata de zi cu zi…daca ne uitam in urma o singura deviere de la dtumul initial putea face prezentul altfel…
”Rebeca în inima sa, s-a supus lui Dumnezeu, urmând planul Acestuia, în privința obținerii din partea fiului ei Isaac …”
–
Mai nou, Isaac e fiu pentru Rebeca?
A fost o eroare, probabil…