O sumedenie de evenimente se petrec în pericopa acestei săptămâni. În fapt, douăzeci de ani din viața tumultoasă a lui Iacov se scurg în pericopa Vaiețe. Forțat să fugă de acasă pentru a scăpa de furia fratelui său care intenționa să-l omoare, Iacov Îl întâlnește pe Dumnezeu în celebrul episod cu scara către cer, primește promisiunea și legământul divin, apoi ajunge la Lavan, este înșelat, lucrează pentru Lea și apoi pentru Rahel, se căsătorește cu ele și are copii, apoi, în final, pleacă înapoi pentru a reveni în țara sa natală. Consemnăm în această pericopă dialoguri, vise, legăminte, promisiuni, interacțiuni între soți, nașterea triburilor lui Israel, intrigi de tot felul, relații de familie și peripeții nenumărate…
Consecvent însă ideii de ”comori ascunse” pe care mi-am propus-o pentru acest ciclu, ceea ce vreau să abordez în cele ce urmează nu este una din temele centrale ale pericopei, ci un detaliu ascuns într-unul din versetele din finalul ei. În Geneza 31:45-54, Iacov și Lavan încheie un pact de neagresiune. Pentru a-l consfinți, Iacov, Lavan și oamenii cu care venise fiecare dintre ei adună pietre, construiesc o movilă și proclamă că ”movila este martoră că nu voi trece spre tine dincolo de această movilă și nici tu nu vei trece spre mine dincolo de această movilă […] cu gând rău.” Iar numele acelei movile construită ca semn între cei doi este Galed. Sau Iegar-Sahaduta. Sau Mițpa.
Cum adică? Care este de fapt numele movilei sau a locului în care a fost ea construită? Dacă am căuta-o pe o hartă, sub ce nume am găsi-o marcată?
Ei bine, toate cele trei nume sunt menționate în Tora:
Lavan a numit-o Iegar-Sahaduta și Iacov a numit-o Galed. Și Lavan a spus: ”Movila aceasta este astăzi martoră între mine și tine”, de aceea s-a numit Galed și Mițpa, căci a spus: ”Domnul să vegheze între mine și tine când ne vom pierde din ochi unul pe altul” – Geneza 31:47-49
Desigur, întrebarea care se naște în mod natural din aceste versete este: de ce? În special ținând seama că acest detaliu pare extrem de minor în întreaga pericopă și în istoria familiei patriarhale, de ce ne oferă Tora trei denumiri diferite pentru același loc?
În comentariul său, Rași ne spune că numele Galed este de fapt גל עד (Gal Ed) – în ebraică ”movilă martor”, în timp ce Iegar-Sahaduta înseamnă exact același lucru în limba aramaică. Altfel spus, Rași nu se preocupă prea mult de diferența dintre cele două nume.
Prin contrast, Sforno citește versetul de la coadă la cap (și relativ neintuitiv), explicând că Lavan a dat într-adevăr movilei același nume cu cel pe care i l-a dat și Iacov, dar că a insistat să o numească în aramaică și nu în ebraică, limba pe care o vorbea în mod curent.
Explicația lui Sforno este interesantă. Un abuzator și înșelător par excellence, Lavan încearcă să-și impună punctul de vedere și aici. Termenii înțelegerii cu Iacov – spune el – trebuie deciși în limba aramaică, pe care, se presupune, o vorbeau cei doi în mod curent. Și pentru prima dată în viața lui, Iacov răspunde ”NU” la propunere, respingând ideea de compromis care părea să-i caracterizeze viața până atunci și insistând ca termenii să fie consemnați în ebraică. Este un moment definitoriu pentru Iacov, care, întotdeauna în umbra altcuiva, alege aici să își afirme propria voință. În fapt, este posibil ca episodul să fie un precursor al pericopei de săptămâna viitoare, în care Iacov este forțat să-și înfrunte fratele, pe Esav, de care fugise în urmă cu douăzeci de ani. Pentru prima dată în viață, Iacov – al cărui nume înseamnă ”călcâi” și simbolizează ideea de a fi permanent în urma altcuiva, la călcâiul altcuiva – se ridică dincolo de condiția sa și își afirmă și impune voința.
Rabinul modern Șlomo Riskin (născut 1940) aderă și el la ideea că refuzul lui Iacov de a accepta denumirea de Iegar-Sahaduta denotă o transformare majoră în viața lui Iacov. Astfel, denumirea în aramaică propusă de Lavan reprezenta o aluzie la identitatea aramaică a lui Iacov. El provenea, prin mama sa, din Padan-Aram, locuise acolo cu Lavan vreme de douăzeci de ani, avea soții de acolo (pe Lea și pe Rahel) și deci – sugera Lavan – era un arameu. Interesant este chiar că în Deuteronomul 26:5, în declarația pe care evreii o rosteau în Templul din Ierusalim cu ocazia jertfei primelor roade (bikurim), Tora spune: ארמי אבד אבי (arami oved avi), care poate fi tradus atât prin ”un arameu îl nimicea pe părintele meu” (cu referire directă la Lavan care încerca să-l nimicească pe Iacov), cât și ”părintele meu erau un arameu amărât” (cu referință directă la Iacov).
Conform acestei interpretări, ceea ce încerca Lavan să strecoare în viața lui Iacov era cea de-a doua redare a versetului din Deuteronom 26:5 – o identitate de arameu get-beget, pe care Lavan și-ar fi dorit ca Iacov să și-o asume. Numind movila Galed și nu Iegar-Sahaduta, Iacov respinge această identitate de arameu, afirmându-se emfatic ca evreu, vorbitor de limbă ebraică.
Conform altor comentatori, dorința de a folosi o limbă anume nu marchează doar o simplă preferință și nici nu este neapărat o chestiune de identitate. Mai degrabă, ea este o expresie a unui sistem de valori și a unei optici particulare asupra lumii. Ha’Ktav Veha’Kabala, lucrare compusă de rabinul Iacov Țvi Mecklenburg (1829-1839) pune dorința lui Iacov pe seama faptului că, pentru acesta, limba ebraică reprezenta simbolul purității, ea fiind לשון הקודש (lașon hakodeș) – ”limba sfântă”, în timp ce aramaica era o limbă comună, vorbită de mase, cu o sfințenie redusă, profană chiar.
Pentru Iacov, pactul cu Lavan reprezenta o înțelegere sfântă. Pentru Lavan, el era doar un simplu acord de neagresiune. Pentru Iacov, movila era un semn sfânt al unui legământ sfânt, făcut înaintea unei entități sfinte: Dumnezeul strămoșului său, Avraham. Pentru Lavan, movila reprezenta doar o modalitate profană și banală de a marca o graniță. Probabil de aceea, în Geneza 31:53, cei doi fac pactul de neagresiune în numele entităților pe care le venerau fiecare și care aveau – fiecare dintre ele în raport cu cealaltă – această conotație antitetică. Astfel, Iacov jură în numele Dumnezeului lui Avraham, care este sfânt, atotputernic și omniprezent, iar Lavan jură în numele ”dumnezeului” lui Nahor, care este de fapt o entitate păgână, un idol fără vreo putere de a consfinți ceva.
O altă interpretare este și aceea că Galed și Iegar-Sahaduta fac aluzie la conotațiile temporale pe care fiecare dintre cei doi protagoniști ai poveștii le conferă acestei movile și, implicit, pactului la care ea este martoră. Pentru Iacov, pactul era menit a fi unul riguros și etern, asemenea limbii în care numise movila, asemenea entității în numele căreia jurase, Dumnezeul lui Avraham. Pentru Lavan însă, pactul era doar o simplă rostire în vorbirea curentă, având așadar doar o funcție utilitariană și temporară: dacă pe viitor îi era convenabil să încalce înțelegerea, Lavan n-ar fi ezitat să o facă.
Unul din rabinii secolului 16, rabinul Avraham Țahalon, discipol al binecunoscutului rabin cabalist Ițhak Luria (supranumit Arizal sau Ha’Ari), propune o altă explicație. El este de părere că motivul pentru care Tora consemnează ambele nume aici este că Dumnezeu a fost nemulțumit de pactul dintre Iacov și Lavan. Astfel, deși acest pact era necesar pe moment pentru a-i salva viața lui Iacov, acesta face o concesie acceptând ca movila să poarte și un nume în aramaică. Acceptând acest nume, explică rabinul Țahalon, Iacov acceptă și terminologia contractuală impusă de Lavan, cu consecințele și compromisurile ce decurg din asta. (Prin contrast, cu câteva capitole în urmă, Avraham alege să se despartă de Lot fără vreun pact, fără vreo concesie, fără a introduce ”elemente străine” în familia sa.)
Desigur, și explicația diametral opusă poate fi oferită din această interpretare: anume că Iacov a făcut o concesie către Lavan tocmai pentru a-și arăta respectul față de acesta, chiar dacă el îl înșelase și îl oprimase în cei douăzeci de ani de servitute. Astfel, consemnând denumirea de Iegar-Sahaduta, poate că Tora ne oferă o rețetă de cum ar trebui să relaționăm cu oameni care nu împărtășesc aceleași valori cu noi: cu respect și considerație, făcând uneori și mici concesii de dragul bunei înțelegeri și a păcii în lume. (De altfel, această ultimă idee a dialogului respectuos între oameni proveniți din medii diferite apare în pericopă și într-un alt episod, în Geneza 29:4-6, episod pe care l-am analizat într-un comentariu din anii anteriori.)
* * *
Indiferent de interpretarea pe care o alegem, faptul că Tora ne oferă două denumiri pentru același loc nu este un lucru întâmplător. În fapt, așa cum am precizat, textul biblic redă și o a treia denumire, Ha’Mițpa, însemnând ”punctul de observație”, locul de unde Dumnezeu Însuși urmează să privească și să consfințească legământul dintre cei doi. Movila pe care o ridică și numesc Iacov și Lavan reprezintă așadar nu doar o graniță dintre monoteism și idolatrie, nu doar o piedică în calea amalgamului dintre cele două civilizații, ci și o afirmare a unei identități și a unei optici de viață, a unui sistem de valori bazat pe eternitatea și omniprezența Celui în Numele Căruia a jurat Iacov.
Șabat Șalom!
Întrebare: Ce limbă se vorbea, pe Pământ, înainte de episodul biblic „turnul babel” ? Răspuns: limbă ebraică !