OAMENI ȘI ANIMALE (Haftara Devarim 5776)

[Haftara Devarim: Isaia 1:1-27]

Ultima dintre cele trei Haftare de admonestare de dinainte de Tișa Be’Av aduce în prim-plan profeția lui Ieșaiahu (Isaia). De altfel, Șabatul din această săptămână poartă chiar un nume special: Șabat Hazon, provenit de la cuvântul cu care începe Haftara și, de altfel, întreaga carte a profețiilor lui Isaia.

În ebraică, חזון (”hazon”) înseamnă ”viziune”. Și iată care sunt primele cuvinte ale viziunii lui Isaia, cuvinte care ne oferă atât o aspră critică la adresa poporului evreu, cât și o paralelă pe care profetul o face și care ar trebui să ne dea de gândit:

Viziunea lui Ieșaiahu fiul lui Amoț, pe care a văzut-o în legătură cu Iehuda și Ierusalimul, în zilele lui Uzia, Ahaz și Hezekia, regi ai Iehudei: Ascultați, ceruri și pleacă-ți urechea, pământule, căci Domnul a vorbit: Copii am crescut și am înălțat, însă ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Un bou își cunoaște stăpânul și un măgar [cunoaște] jgheabul stăpânului său; Israel nu cunoaște, poporul Meu nu înțelege. Vai, popor păcătos, popor înjosit de greșeală, urmași ai răului, copii distructivi; ei L-au abandonat pe Domnul, L-au mâniat pe Sfântul lui Israel, s-au întors îndărăt. – Isaia 1:1-4

La prima vedere, admonestarea nu este cu mult diferită de toate celelalte admonestări pe care profetul le face la adresa evreilor, încercând să-i determine să se căiască. Însă la o privire mai atentă, ea conține o comparație care ar trebui să ne îndurereze: poporul lui Israel este pus în competiție cu animalele… și acestea câștigă. Boul și măgarul menționați aici apar mai devotați stăpânului lor decât este Israel lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege însă mai bine această paralelă, aș dori să citez aici două întrebări urmate apoi de trei potențiale răspunsuri, pe baza interpretărilor lui Rași și Radak, doi mari comentatori biblici medievali. Mărturisesc că nu am compilat singur aceste surse, ci le-am găsit într-un articol publicat de un rabini israelian contemporan, rabinul Mordechai Silverstein.

Întrebarile adresate sunt următoarele:

Cum pot oare animalele să aibă aparent mai mult discernământ decât oamenii?
Ce face loialitatea animalelor față de stăpân mai solidă decât loialitatea evreilor față de Dumnezeu?

Și iată cele trei răspunsuri pe care le sugerează Rași și Radak:

Animalele domestice au teamă de stăpânul lor și în consecință nu ies din cuvântul stăpânului. Spre deosebire de ele, poporul lui Israel a ieșit în mod repetat din cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce sugerează că n-a avut teamă de Acesta. (Rași)
După dresaj, animalele domestice îndeplinesc sarcini trasate de om din obișnuință și reflex, spre exemplu pentru că primesc mâncare atunci când execută comenzile. Spre deosebire de ele, Israel a primit atât hrană cât și atenție din partea lui Dumnezeu (spre exemplu în timpul Exodului) și totuși a ieșit în mod repetat din cuvântul Acestuia. (Rași)
Animalele domestice au un simț înnăscut pentru cauzalitate: ele înțeleg că atunci când execută comenzile, sunt răsplătite; atunci când nu le execută, sunt pedepsite. Spre deosebire de ele, Israel a fost martor și la răsplata, și la pedeapsa date de Dumnezeu și totuși s-a abătut adesea de la calea indicată de Acesta. (Radak)

Din perspectiva motivelor invocate de comentatori, ideea avansată de Haftara poate fi condensată astfel: pentru animale, teama, obișnuința și cauzalitatea sunt ”ingredientele” care le fac să fie fidele. Oamenii sunt diferiți și aceste diferențe le afectează în mod negativ fidelitatea. În ce constau aceste diferențe, rămâne să înțelegem în continuare…

Pentru oameni, există în primul rând liberul arbitru. Este un atribut eminamente uman, pe care îl folosim cu toții în mod curent în alegerile pe care le facem. Alegem independent de poruncile primite, chiar și de poruncile divine, pentru că credem că ”știm noi mai bine”, pentru că putem alege, pentru că suntem curioși, pentru că nu cunoașteam sau nu ne pasă de consecințe, pentru a impresiona, pentru a ne demonstra libertatea, precum și pentru multe alte motive. Indiferent de motiv însă, liberul arbitru rămâne fără doar și poate un imens motivator al acțiunilor umane.

În al doilea rând, există plictiseala. Spre deosebire de animale, care pot avea aceeași rutină timp de ani de zile, uneori chiar toată viața, pe mulți oameni, rutina îi distruge, îi aplatizează intelectual și psihic. Ca oameni, avem nevoie de schimbare, trebuie să încercăm lucruri noi și interesante, vrem să spargem rutina. Suntem programați să țintim către înnoire, să fim curioși, să ne punem întrebari acolo unde ele poate nici nu există de fapt și să căutăm cu asiduitate răspunsuri, chiar și atunci când procesul găsirii lor este lung, greu și potențial periculos. De mici copii, ne explorăm în permanență limitele și ne întrebăm: ”Dacă nu fac ce mi se spune, ce se va întâmpla?” Animalele înțeleg mult mai rapid când o acțiune are consecințe nefaste, iar respectiva corelație se solidifică în comportamentul lor. Oamenii își lasă însă tot timpul ”portițe” pentru a își reexplora și redefini comportamentul, pentru a fugi de pe calea bătută și a inaugura noi drumuri…

Și cu aceasta, ajungem la ultimul ingredient uman: toleranța la risc. Desigur, și animalele își asumă riscuri. Însă oamenii trec mult mai ușor peste instinctul de conservare și peste experiențele trecutului atunci când își pun în minte ceva. Ei sunt permanent curioși să vadă ”ce-ar fi dacă?”: dacă nu mâncăm sănătos, dacă nu suntem politicoși, dacă nu ascultăm de părinți, dacă nu respectăm legea, dacă debutăm un război, dacă nu-L ascultăm pe Dumnezeu… Ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă redefinim convențiile sociale, dacă rescriem legile și ne auto-acordăm mult prea des libertatea de a fi cruzi sau răi sau nepăsători. Mult prea des azvârlim trecutul în uitare și încercăm să facem abstracție de toate greșelile lui, din care am fi putut învăța ceva util. Suntem curioși (sau poate aroganți?) să vedem ce va face Dumnezeu dacă ne abatem de la calea Sa, așa cum suntem curioși să vedem ce vor face părinții noștri dacă ieșim din cuvântul lor. În numele curiozității, inventivității și libertății, ne jucăm uneori cu focul și adesea plătim din greu acest joc. Cam cum s-a întâmplat și în zilele despre care profețea Isaia…

Trei atribute umane – liberul arbitru, plictiseala și toleranța crescută la risc – date de către Dumnezeu în mod cvasi-exclusiv oamenilor, trei ingrediente care ne scot în mod definitiv și irevocabil de sub pura incidență a regnului animal, guvernat de teamă, obișnuință și cauzalitate. Trei ingrediente care ne definesc și ne îndeamnă permanent să căutăm progresul și să mergem înainte…

Ceea ce ar trebui însă să ne călăuzească pe drumul nostru prin lume este și o datorie… Datoria ca măcar în momentele noastre de introspecție, să conștientizăm că putem învăța câte ceva și de la animale. Putem învăța să avem teamă și respect față de autoritate (divină și terestră deopotrivă). Putem învăța că obișnuința nu e întotdeauna un lucru rău. Putem învăța că valorile și tradițiile moștenite și învățate, cele care ne definesc ca indivizi și popor, merită cu adevărat păstrate. Și putem conștientiza că anumite elemente de cauzalitate sunt dincolo de puterea noastră de a le combate sau modifica, dincolo de ”poate” și ”dacă”, tocmai pentru că ele vin în mod direct de la Cel care a creat și care păstrează în viață întreaga lume.

Să tragem așadar învățămintele necesare din profeția lui Isaia și să nu uităm niciodată ideea pe care tradiția iudaică o menționează în Midraș, comentând asupra primului capitol din Cartea Genezei:

Când un om acționează meritoriu, i se spune: ”Tu ești înaintea tuturor creațiilor lui Dumnezeu.” Iar când un om nu acționează meritoriu, i se spune: ”Până și un țânțar a fost creat înaintea ta.” – Midraș, Vaikra Raba 14

Șabat Șalom și un post de Tișa Be’Av plin de semnificație și introspecție!