În multe culturi și religii ale lumii, ideea de a fi aproape de Dumnezeu merge adesea mână în mână cu cea de detașare de lume. Fie prin post și rugăciune, fie prin izolare în temple, mănăstiri sau pe vârfuri de munte, ”cei aleși” încearcă să se separe de existența umană obișnuită, dedicându-și viața unei tentative de ”înălțare spirituală” pe care o consideră imposibil de atins în comunitate, printre oameni.

Iudaismul are și el un exemplu în acest sens. În pericopa Naso, Tora vorbește despre נזיר (”nazir”), un om care a făcut un jurământ temporar că: (1) se va abține de la a bea vin și alte băuturi alcoolice (precum și de la orice băutură făcută din struguri); (2) nu își va tăia părul; și (3) nu se va apropia de un mort.

Este acest jurământ și comportamentul pe care îl implică el un lucru bun sau unul rău în iudaism? Este o dovadă de pietate sau, dimpotrivă, un păcat? Paragrafele biblice care descriu acest comportament sunt ambigue.

Pe de-o parte, nazirul este considerat sfânt:

În tot toată perioada sa de nazirat, el este sfânt pentru Dumnezeu. — Numeri 6:8

Pe de altă parte însă, atunci când perioada de nazirat se încheie, nazirul este obligat să aducă o jertfă de păcat:

Aceasta este legea nazirului când se termină perioada sa de separare. El să fie adus la ușa Cortului Întâlnirii. Acolo să își aducă ofranda către Dumnezeu: un miel de un an fără cusur ca ofrandă de ardere-de-tot și o oaie de un an fără cusur ca ofrandă de păcat… — Numeri 6:13-14

De ce — dacă a fi nazir este o dovadă de pietate — este necesară o jertfă de păcat la încheierea perioadei de nazirat? Ramban (Nahmanide) oferă o posibilă explicație:

Până în acel moment, nazirul fusese separat în sfințenie și în slujba lui Dumnezeu și ar fi trebuit să rămână în această stare permanent, întreaga sa viață, dedicat și închinat lui Dumnezeu, precum este scris: ”Am înălțat pe unii din fiii tăi ca profeți și pe tinerii tăi ca naziri” (Amos 2:11) Textul biblic compară nazirul cu un profet. […] De aceea, atunci când își încheie jurământul și se reîntoarce la viața normală, el trebuie să se căiască, căci se reîntoarce la profan și la tentațiile lumii materiale. — Nahmanide

Pentru Nahmanide, naziratul este o stare către care ar trebui să tindem cu toții, o elevare spirituală din cotidian, dobândită prin separarea de lume și permanentizarea unei existențe în sfințenie.

Însă nu toți comentatorii biblici împărtășesc această opinie. Unul din rabinii Talmudului Babilonian, oferă următoarea interpretare:

Rabinul Eliezer Hakapar Berebi a spus: ”Faptul că nazirul s-a abținut de la a bea vin este considerat un păcat. Și dacă un om care se abține de la vin este numit păcătos, cu atât mai mult un om care se abține de la toate plăcerile vieții.” — Taanit 11a

Conform acestei opinii, lumea lui Dumnezeu a fost creată pentru a ne bucura de ea, nu pentru a fugi de ea. Desigur, orice bucurie trebuie să aibă măsură și reguli. Însă cineva care se abține de la ceea ce este permis, care își neagă plăcerile vieții sperând că astfel va ajunge la Dumnezeu, greșește. A ajunge la Dumnezeu este un proces prin care urcăm în sfințenie nu departe de lume, ci în mijlocul ei.

Cum este însă soluționată această dilemă în legea mozaică? Este naziratul, în cele din urmă, un ideal sau un păcat?

Ei bine, în capodopera sa halahică Mișne Tora, Maimonide sintetizează o regulă, citând ambele opinii. A fi nazir este și un ideal dar și un păcat. De ce? Pentru a sublinia că viața nu este doar o colecție de extreme: alb și negru, bun și rău, corect și greșit. Uneori, ea se rezumă într-adevăr doar la lucruri clare și bine definite. Însă nu întotdeauna, iar cazul nazirului este una din aceste excepții. Din perspectivă personală, nazirul îndeplinește o misiune sfântă: el încearcă să se perfecționeze, să se eleveze, să acceadă către Dumnezeu. Însă din perspectiva credinței iudaice în ansamblul ei, o astfel de viață nu este idealul, deoarece iudaismul reprezintă o luptă continuă cu provocările vieții, cu țelul de a ajunge mai aproape de Dumnezeu în mijlocul lumii. În fond, numele de Israel înseamnă ”cel care luptă cu Dumnezeu și cu oamenii” (Geneza 32:29)

Iudaismul vrea ca oamenii să își celebreze viața, nu să fugă de ea. Retragerea de lume și de dificultățile ei poate constitui într-adevăr uneori o dovadă de sfințenie. Însă o dovadă și mai mare de sfințenie este să privim toate aceste dificultăți drept în față și să încercăm — fiecare  după posibilităti — să trecem peste ele și să continuăm să creștem. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

 

Share This