Probabil cea mai complexă pericopă din întreaga Tora este pericopa acestei săptămâni, Mișpatim. În cele 118 versete pe care le conține, tradiția iudaică a identificat nu mai puțin de 53 de mițvot (porunci), 23 pozitive și 30 negative.

Complexitatea constă însă și în faptul că această pericopă vine imediat după cea a Revelației, pericopa Itro, în care este atins momentul de maxim spiritual al întregii umanități, momentul în care Dumnezeu Însuși ”coboară” pe Muntele Sinai pentru a stabili un legământ cu poporul evreu. Imediat după acest maxim însă, pericopa Mișpatim readuce lucrurile pe pământ, în profan, enumerând modalitățile prin care acest legământ, această relație dintre om și Divinitate, este concretizat în viața de zi cu zi: Dumnezeu poruncește și omul are datoria de a asculta și îndeplini.

Călătoria noastră din această săptămână, în lumea erorilor și a nuanțelor de traducere, începe în versetul 6 al capitolului 21, acolo unde întâlnim unul din sensurile inedite ale cuvântului אלהים (”elohim”). Contextul versetului este acela al eliberării unui sclav evreu:

Când vei cumpăra un sclav evreu, șase ani să muncească și în al șaptelea să iasă liber, fără plată. […] Și dacă sclavul va spune: ”Îl iubesc pe stăpânul meu, pe soția mea și pe copiii mei – nu voi ieși liber”, atunci stăpânul său să îl aducă la אלהים (”elohim”) și să îl aducă la ușă sau la tocul ușii și stăpânul său să îi găurească urechea cu o sulă și să fie sclavul lui veșnic. – Exodul 21:2, 6

Traducerile clasice oscilează între sensurile posibile ale termenului ebraic: unul din Numele Divine, reprezentând atributul justiției, respectiv substantivul comun ”judecători”. DC și GG optează pentru Numele Divin. BOR optează pentru sensul de ”judecători”. Iar NTR oferă sensul principal de ”judecători”, cu o notă de subsol indicând celălalt sens posibil, ”Dumnezeu”.

Comentatorii evrei au o opinie mult mai clară: procedura de eliberare sau rămânere în servitute a sclavului evreu cade în seama tribunalelor terestre, respectiv a judecătorilor. Aceasta este interpretarea oferită practic unanim de comentatorii clasici evrei: Rași, Ramban, Ibn Ezra și mulți alții.

Motivul? Foarte simplu: din perspectivă divină, sclavia este o instituție care nu ar trebui să existe deloc. Dumnezeu este Cel care i-a eliberat pe evrei din robie, tocmai pentru a sublinia că viața adevărată presupune libertate, independență și responsabilitate. Singurul motiv pentru care un evreu devine ”sclav” (acea noțiune de ”cumpărare” indicată de versetul 2) este acela că a furat și nu are posibilitatea de a restitui banii furați. Într-un astfel de caz, tribunalul îl ”vinde în sclavie”, respectiv îl obligă să accepte o perioadă de muncă neplătită, menită să recupereze treptat paguba. Și deoarece decizia de ”vânzare” este a tribunalului, și decizia de a-i permite sclavului să refuze eliberarea cade tot în sarcina tribunalului.

* * *

Și dacă tot am vorbit de aceste versete, o altă foarte scurtă observație. Durata sclaviei în cazul în care sclavul refuză să fie eliberat, acel ”veșnic” pe care Tora îl indică la finalul versetului 6, nu înseamnă de fapt ”veșnic”! Tradus prin sinonime cum ar fi ”pentru totdeauna” (DC și NTR), ”în veci” (BOR) sau ”deapururi” (GG), termenul ebraic לעלם (”leolam”) este tradus în esență corect, însă interpretarea sa este fundamental diferită în tradiția iudaică. Această robie ”veșnică” durează de fapt – conform prescripțiilor Torei – doar până la anul de Jubileu, în care toți robii sunt eliberați, indiferent de ce au făcut, de datoria pe care încă o mai au și de opțiunea lor personală. Și acest lucru tocmai pentru motivul pe care l-am indicat și mai sus, acela că Dumnezeu dorește să fie venerat în mod liber de către oameni liberi…

* * *

Două versete din capitolul 22 creează controverse și relativă confuzie. Subiectul lor este acela al unui hoț care este surprins de către proprietar. Iată traducerile clasice:

  • [DC]: ”Dacă hoţul este prins spărgând şi e lovit, şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el; dar dacă a răsărit soarele, va fi vinovat de omor faţă de el.”
  • [BOR]: ”Daca furul va fi prins spărgând și va fi lovit încât să moară, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moartea lui. Iar de se va face aceasta după ce a răsărit soarele, va fi vinovat și pentru ucidere va fi ucis.”
  • [GG]: ”Dacă furul va fi prins la o spargere și lovit așa încât să i se tragă moartea, nu e la mijloc vărsare de sânge. Iar dacă soarele era răsărit când l-au prins, atunci este vărsare de sânge.”
  • [NTR]: ”Dacă hoțul este prins spărgând, și el este lovit și moare, cel care l‑a lovit nu va fi vinovat de moartea lui. Dar, dacă primește lovitura după răsăritul soarelui, atunci cel care l‑a lovit va fi vinovat de moartea sa.”

Fragmentul care creează confuzie este acela care în ebraică sună אם זרחה השמש עליו (”im zarha hașemeș alav”), ceea ce se traduce ad litteram prin ”dacă soarele a răsărit asupra sa”. Comentatorii oferă variate interpretări pentru acest fragment:

  • Furtul are loc într-adevăr după răsăritul soarelui, respectiv în timpul zilei (Aderet Eliahu) – o interpretare similară cu cea oferită de traducerile clasice
  • Hoțul și-a încheiat spargerea, însă a rămas la locul faptei și în acel moment proprietarul l-a surprins și lovit fatal (Hizkuni)
  • Hoțul a avut doar intenția de a fura, dar nu și de a pune în pericol în vreun fel viața proprietarului – în acest caz expresia fiind interpretată ca având sens metaforic (Rași)
  • Furtul a avut loc în prezența martorilor (Onkelos)

În mod evident, interpretările au implicații majore pentru modul în care acest caz este adjudecat de către tribunale. În cadrul eseului de față, nu îmi propun nici să ofer verdicte legislative și nici să fac o discuție exhaustivă pe marginea subiectului, însă este important să menționăm că, practic, toate aceste sensuri sunt generate de prezența în verset a unui simplu termen ebraic care pare fie redundant, fie inutil: cuvântul עליו (”alav”) – soarele nu doar ”a răsărit”, ci ”a răsărit asupra sa. Interesant, nu-i așa?

* * *

Și o ultimă oprire pentru acest eseu, deși multe altele ar fi fost posibile…

Versetul 22:15 vorbește despre seducerea unei fete nemăritate. Într-un astfel de caz – precizează Tora – cel care a necinstit-o este obligat să plătească tatălui fetei o sumă de bani numită מהר הבתולת (”mohar habetulot”). Traducerile clasice interpretează termenul ca fiind ”zestrea cuvenită fetelor”, ceea ce este o interpretare eronată.

Eroarea provine din faptul că în românește, cuvântul ”zestre” reprezintă – conform DEX Online – ”averea (mobilă sau imobilă) care se dă [de către părinți] unei fete când se mărită”. Sensul termenului ebraic nu are însă nicio legătură cu această sumă de bani. מהר הבתולת (”mohar habetulot”) este de fapt o sumă de bani plătită de către soț, și nicidecum de către părinții fetei. Mai precis, conform legii mozaice, o fată are dreptul la o sumă de bani prestabilită în cazul în care soțul ei moare înaintea ei sau alege să divorțeze de ea. Această sumă este stabilită în funcție de statutul fetei înainte de căsătorie – virgină sau nu – și în funcție de alte criterii. Termenul nu are echivalent în limba română, el nefiind însă identic cu noțiunea de ”zestre”.

Datorită acestei interesante distincții, o traducere mai apropiată de original ar fi următoarea:

Când un om va seduce o fată virgină care nu a fost măritată și se va culca cu ea, să plătească prețul căsătoriei ca soție a lui. Dacă tatăl ei va refuza să i-o dea, să îi cântărească argint în conformitate cu prețul căsătoriei fetelor virgine. – Exodul 22:15-16

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut